Nicolina Halgaș, Povești, Grupa IV

De Festival 4 Arts pe 19 iunie 2023

To read the creation of Nicolina Halgaș, request a translation by clicking the “Translate” button.

Nicolina Halgaș participă la Secțiunea „Povești pentru copii” a Concursului Internațional de Creație Literară, Ediția a IV-a, din Turda, România. Nicolina are 59 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Monstrul din vis

A fost odată ca niciodată un sat așezat pe coline în care trăia o fetiță pe nume Anima, împreună cu bunica ei și cu o pisică gri care nu era tocmai obișnuită. De fapt, nici locul acela nu era unul obișnuit, deoarece creaturi misterioase, cel mai adesea puse pe rele, încălcau mereu granița de timp și de spațiu, pătrunzând în sat pe cele mai neașteptate căi, iar odată intrate nici măcar cel de-al treilea cântat al cocoșilor nu mai avea puterea să le facă să dispară. Deși se spunea că noaptea oamenii buni dormeau, iar cei răi făceau fel de fel de planuri și socoteli păgubitoare pentru alții, iar despre bunica Animei nu putea nimeni să spună că nu era dintre cei buni, când întregul sat adormise adânc, din visul ei ceva își făcea loc să iasă. Totul se întâmpla fiindcă își amintise de unul dintre cei mai înfricoșători monștri dintr-o poveste citită demult, pe când fusese și ea doar o fetiță. Și pe măsură ce visa, monstrul acela prindea viață, făcându-și loc prin întunecimea fără cărări a pădurii care se întindea într-o margine a satului. În toate acestea era însă și un lucru bun. Acela că monstrul, fiind un personaj dintr-un vis, nu avea chiar întreaga lui putere reală, căci de-ar fi avut-o...nici nu îndrăznesc să mă gândesc mai departe.
Cu iuțeala vântului - de fapt, era iuțeala unui vânt mai mititel, așa, doar ca o adiere - și scoțând flăcări pe nări, care, din fericire, erau numai cât o flacără de chibrit ce abia pâlpâia, întorcându-și capul în toate direcțiile de parcă ar fi căutat ceva, Scorpia zbura prin pădure. Zbura e doar un fel de a spune, pentru că nu reușea să se înalțe la mai mult de o jumătate de metru deasupra solului, iar asta o făcea să se izbească de toate tufele și crengile, așa că mai mult era pe jos. Oricât se străduise bunica să se trezească și să facă monstrul să dispară, nu reușise. Gemea și se frământa, mâinile i se mișcau de parcă voia să prindă ceva, dar de trezit nici vorbă. De altfel, nu se mai trezi zile în șir și toți cei chemați în ajutor de către nepoata ei, Anima, se dovediră total neputincioși.
Rotindu-și capul în toate direcțiile, Scorpia căuta ceva. Dacă vă mirați de faptul că am scris capul și nu capetele, trebuie să vă lămuresc. Scorpia aceasta avea doar un singur cap și nu trei, așa cum au ele de obicei, adică în toate basmele prin care apar. Fiindcă o Scorpie adevărată, care se respectă, are cel puțin trei capete. Aceasta însă era așa cum o visa bunica - cu un singur cap, iar ceea ce căuta ea erau zânele de stejar, niște creaturi mici de culoare verde, care semănau cu frunzele perfect și se mișcau de parcă ar fi înotat prin aer. Zânele de stejar și orice alte ființe pe care Scorpia s-ar fi gândit să le vâneze se puteau considera oarecum norocoase, fiindcă nu e totuna să te aperi de un cap, care aruncă flăcări sau te absoarbe cu forță în gâtlej, ori de trei. Scorpiei îi plăceau la nebunie zânele de stejar și abia aștepta să dea de ele. Iar stejarii, din nefericire, nu o puteau lua la fugă prin pădure și nu se puteau feri din calea ei. Scorpia adulmeca, căutând mirosul de frunze crude al zânelor, străduindu-se să-și lumineze calea printre copaci cu ochii ei mici și roșii, însă și vederea îi scăzuse mult și nu se orienta prea bine. Era o Scorpie extrem de bătrână și trecuseră vreo cinci sute de ani de când bântuia prin povești, așa că era normal să aibă și ceva dificultăți. Curând dădu peste un stejar tânăr și mai mititel, doar cu vreo trei-patru căsuțe, își apropie gura larg deschisă de ferestrele lor, deschise și ele pentru ca răcoarea nopții să le facă zânelor somnul mai plăcut, absorbi aerul cu forță și odată cu el și zânele. Adormite, delicatele ființe nu avuseseră cum să se ascundă sau să se apere. Ajunse însă în gâtlejul întunecat și urât mirositor al Scorpiei, își desfăcură pletele lungi, dădură cu forță din aripioarele lor transparente pentru a găsi ieșirea, iar Scorpia se înecă și tuși, se sufocă, prăbușindu-se printre frunzișurile întunecate până când se izbi cu putere de pământ și rămase acolo, nemișcată. Zânele de stejar îi scăpară din gât, fiindcă uitase să închidă gura, și zburară îndată spre stejarul cel mare dând alarma peste tot în cale.
- Stați să ne gândim puțin, spuse Zâna zânelor de stejar când copacul cel mare fu pur și simplu invadat de suratele sale, astfel încât nu mai era nici măcar un vârf de frunză liber.
Zâna zânelor de stejar era regina lor cea înțeleaptă, puțin mai mare decât celelalte, de un verde strălucitor și luminos, iar stejarul cel mare era locul de refugiu al tuturor, în cazul în care se ivea vreun pericol. Nu mai fusese niciunul de zeci de ani, fiindcă, în general, zânele de stejar nu prea aveau de ce să se teamă, iar de Scorpii auziseră și ele doar în povești și nu văzuseră niciuna, în carne și oase, până în noaptea aceea.
- Nu prea avem cum să ne apărăm, continuă Zâna zânelor. Știți bine că veninul nostru nu are efect asupra unei Scorpii. Nu e o idee bună să stăm toate aici, mai ales că Scorpia știe că trăim în stejari și văd că are de gând să ne vâneze. Nu facem decât să-i ușurăm misiunea, fiindcă în felul acesta ea nu mai trebuie să depună niciun efort ca să ne găsească. Suntem toate aici, sub nasul ei, așteptând-o doar să vină și să ne înghită. Și-apoi, aruncă și flăcări pe gură, ar putea să ardă stejarul într-o clipă. Trebuie să plecăm imediat.
Zis și făcut. Noaptea aproape se sfârșise și, profitând de faptul că Scorpia era încă prăbușită undeva, printre spinii tufelor de porumbar și măceș, și sforăia de zor acolo, fiindcă îndată ce ajunsese pe stratul moale de mușchi de pe pământ i se făcu brusc somn și adormi, se grupară într-un roi uriaș și zburară spre sat, adăpostindu-se tocmai în casa bunicii. Ascultându-le povestea, Anima, împreună cu pisica gri, le promiseră tot ajutorul și începură de îndată să caute o soluție.
Pisica gri alergă imediat spre pădure, sărind pe acoperișuri, și își făcu loc printre tufișurile spinoase până la primii copaci. Închise ochii și se concentră. Văzu Scorpia care încă dormea, își smulse apoi un fir din mustață și îl lăsă să plutească până la creatura cea monstruoasă. Firul de mustață se plimbă deasupra Scorpiei, studiind-o pe toate părțile, apoi făcu calea întoarsă. Creatura nu era tocmai o Scorpie adevărată, sau nu încă. Nu avea putere prea mare, dar pisica gri simțise că lucrurile se puteau schimba în orice clipă. Ceea ce nu știa încă era cine sau ce anume o adusese în pădure. Și de unde venea? Părea să fie...hm...ciudat, foarte ciudat...părea să fie dintr-o poveste sau de undeva de aproape. Apoi, deodată, își dădu seama că somnul bunicii era sursa. Se întoarse acasă și îi povesti Animei, gândindu-se împreună cum o puteau opri să nu intre în sat și mai ales cum puteau să o trimită înapoi în lumea ei.
Între timp, în pădure, Scorpia se trezise din somn și adulmeca cu atenție fiecare stejar ce-i apărea în cale, dar, spre surpriza ei nu găsi nici măcar o singură zână.
,,M-ați tras pe sfoară”, se enervă ea. ,,V-ați ascuns, dar să nu credeți că nu vă iau urma.”
Se învârti printre copacii, zbură și iar coborî pe pământ până când își dădu seama că zânele părăsiseră pădurea. Enervarea îi făcu puterile să crească, flăcările aruncate pe nări se măriră și ele, transformându-se în vâlvătaie, și câteva tufișuri uscate se aprinseră imediat. Pădurea era în pericol să ardă și o mulțime de păsări își luară zborul din ea, în toate direcțiile. Scorpia avansă până când ajunse la margine și dădu să iasă. Însă ceva nevăzut nu o lăsa să facă niciun pas dincolo de pădure. Își adună forțele și reuși să spargă zidul care o ținea acolo, iar acum se transforma într-un monstru adevărat. O porni spre sat, saliva îi curgea din gura deschisă, împinse câteva porți și intră prin curți, căutând, iar locuitorii fură atât de surprinși încât rămaseră muți de uimire la vederea ei, neîndrăznind să mai facă vreo mișcare. Desigur că primul lor gând a fost să o șteargă în casă, unii chiar făcură asta, cei mai mulți însă, văzând că Scorpia nu le făcea nimic, eventual îi împingea puțin, dându-i la o parte, rămaseră acolo unde erau, privind-o și așteptând. Înaintând spre casa bunicii, Scorpia se simți atrasă de niște mere mari și roșii și începu să mănânce din ele. Le găsi destul de bune la gust și dădu gata în câteva minute toată grămada. În cele din urmă, obosită peste măsură de efortul depus, se întinse pe jos și începu să sforăie cu zgomot.
Pisica gri urcă în pat lângă bunica Animei. Închise ochii și lăsă somnul să o cuprindă. Adormi. Cutreieră lumea somnului. Străbătu câmpii cu iarba plină de rouă. Se cățără într-un cireș, dorindu-și să prindă o vrabie care i se păruse cam obraznică. Alergă și iar alergă. Apoi găsi un ghem de lână roșie care se rostogolea și prinse capătul firului. Abia îl atinse și gata, ajunse în visul bunicii. Știa ce avea de făcut. Pur și simplu trebuia să deruleze povestea aceea invers. De la coadă la cap. Căută cu lăbuța capătul celălalt al firului, cel aflat în interior, și începu să-l desfășoare, rotindu-l în sensul opus, într-un ghem nou. Scorpia se trezi și totul începu să meargă rapid înapoi. Dădu de la un pod mare și arcuit, întins peste o prăpastie adâncă. Traversă podul cu spatele și ajunse în lumea ei. Îndată ce se strecură la loc, între filele cărții, aceasta se închise cu zgomot, împrăștiind în jur câteva fire de praf.
În scorbura cea mare din stejar, pocnetul unei cărți o făcu pe bufniță să tresară în somn. Ceva o împungea în aripa dreaptă. Deschise ochii și își roti capul. Văzu cotorul vechii cărți de basme pe care o găsise pe pajiște cu mulți ani în urmă. Uitase de ea. O scosese din raft cu totul întâmplător, căutând altceva, și o uitase deschisă. Luă cartea și o așeză la locul ei, pe raftul din mijloc, lângă celelalte cărți cu povești.