To read the creation of Raluca Andreea Chiper, request a translation by clicking the “Translate” button.

Raluca Andreea Chiper participă la Secțiunea „Poezie” a Concursului Internațional de Creație Literară, Ediția a IV-a, din Iernut, România. Raluca Andreea are 37 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

                                        Limbă de clopot


Cine știe ce ascunde însuși pieptul omenesc
Când pe din-afară pare mult prea simplu și firesc?
Cine știe a câta oară zidurile astea calde
Se ridică prin suspine și coboară dezarmate?
Cine știe cu ce vaiet vor s-alunge o durere,
Dar se sting și se adună și cerșesc o mângâiere?


În afară de stăpân, cine poate ca să simtă
Zbuciumul greu tulburat, des privit într-o oglindă?
Răsuflarea se agită înecată ca de-un ropot
Urlă adânc și îndelung, pare limba unui clopot
Ce străbare zeci de zări și cutremură o lună,
Însă glasul lui puternic undeva tot se sfărâmă.


Și se risipește lent ca o pulbere prea fină
Ce a căutat cândva întuneric și lumină.
Acum ce să caute ea dacă țipătul s-a frânt
Alungată dintre nori și izbită de pământ?
Ce e sufletul de om dacă nu un cânt amar
Care pare smuls cu forța de un strașnic clopotar?


Dintr-o limbă grea, ursuză, dar cu chef nebun de plâns
Tot jelind prin versuri sacre gând secret, de nepătruns.
Ce e sufletul de om dacă nu limbă de clopot
Ce se zbate-ndurerartă, prinsă-n piept ca într-un chivot?
Și rămâne o taină sacră ce se agită tot mai tare
Ca a clopotului țipăt, deși dur, el tot dispare.


                                             Sirena 

Lună plină se arată și tăcerea-i de mormânt
Venus pâlpâie aproape și se uită pe pământ.
Valuri calme de cerneală vin încet unduitoare
Părăsind pe țărmul nud mii de scoici strălucitoare.
Briza mării cât cuprinde se strecoară-ncetișor
Și mângâie, și străbate fiecare colțișor.
Iar pe luciul apei mat se văd umbre, toate mute
Ce așteaptă tremurând, astrul sfânt să le sărute.


Și când ochiul se închide, răsuflarea-i moartă parcă.
Gândul se calmează brusc, legănat ca într-o barcă.
Nu-i bătaie de aripă, nici oftat cuprins de jale.
Dar un susur tot se-aude cu ecou prelung în mare.
Clipocit sever de apă, spuma risipită-n stâncă,
Scoicile sunt sparte brusc cu un țipăt ca de sticlă.
Și-un miros de alge vii și de perle de cleștar
Se înalță în văzduh și se-afundă-n mare iar.


Valurile cresc gigante și se sparg de țărm furioase,
Vântul întețit tot ceartă frunzele ce fug fricoase.
Și-n această nebunie ce te lasă tulburat,
Valurile se despică și-ntr-un magic fluierat
O ființă lucitoare se ridică-n raza lunii
Și în jurul ei se-nvârt, ca în horă toți delfinii.
E curioasă, dar timidă. Se ascunde între pietre
Lumea-ntreagă ar vrea s-o știe, dar pe ea cine o vede?


Stea de mare are-n frunte și perluțe între plete,
Solzi pe umeri lucitori, gesturile-i sunt cochete.
Unghiile ca o mirază, chipu-n ele și-l ghicește
Știe bine că pe om, dintr-odată îl prostește.
Și se simte ea dorită de cei care au picioare
Gândul lor dezmierdător, e curprins de grea visare.
Și o cheamă, și o caută, și o strigă pe-al său nume.
Ei fantastică o găsesc și sirenă i se spune.


Cântă dulce, ca o mierlă, chiar acolo-n depărtare
Versuri mistice, secrete, nostalgii sfâșietoare.
Simte o patimă în piept, dar nu este un păcat.
Nici nu minte, nu ucide, nici măcar nu a furat.
Dar ar vrea ca să răpească și să țină-n a sa palmă
Inimă umană, caldă, și cu cântec s-o adoarmă.
Și mai vrea ca să sărute gură dulce și fierbinte
Și în ochi plini de lumină, drăgăstoasă să se-alinte.


Dintre toate astea multe, ar alege ochii lui
De-o culoare ca a ierbii. Sau poate a smaraldului?
Să-i sărute pleata neagră și să-l țină-n brațe strâns.
Ea, să îi cânte la ureche. El, să-i ofere un surâs.
Și așa să-i treacă ziua, îmbătată de amor.
Nici nu-i pasă de durerea provocată de fior.
Nici de tulburarea dulce, urma dorului nebun,
Nici de firea ei prea slabă, peste care e stăpân.

Dar acestea-s pentru alții, vai de ei ce norocoși!
Nu au coadă ca un pește și nu sunt alunecoși.
Părul lor nu-i plin de alge și de scoici precum cleștare.
Au veșminte felurite, nu ca ea, spumă de mare.
Și le cântă instrumente și iubesc pe orișicare...
Ei îi cânt-o scoică dură, o adâncește-n disperare.
Și o-ndeamnă să iubească tot ce nu i se cuvine
Să poarte în piept durere, să nu știe cum e bine.


E geloasă pe-a lor lume și ar vrea s-o cucerească.
Și invidia o roade. Greu îi e s-o stăpânească.
Ochii negri îi îneacă în șiroaie reci de lacrimi
Iar fărâma ei de suflet e afundată-n mii de patimi.
Și suspinul greu, amar, o coboară, o-njosește.
Zâmbetul acum se stinge, veselia îi pălește.
Și se-afundă iar în mare, îmblânzind astă natură
Ce adoarme liniștită sub un clar prea sfânt de lună.


                                   Zestre românească  
                                                   
Dacă vreodată te-ai gândit s-arunci un ochi în depărtare
Și printre norii făuriți de-a strașnicului vânt, suflare
Îndată vei descoperi prin miezul dulcilor pupile
Un loc de magică visare, izbit de-adâncă nesfârșire.
Numai îngustele cărări te poartă calm printre suspine
Și te îndreaptă în neștire în lumi ce parcă-ți sunt străine.


Apoi, prin frunzărișul legănat de vânt
Ascunse-n luminiș, stau fetele, cântând.
Și te întrebi cuprins de magică visare:
Copile sunt, zmei, ori zâne zburătoare?
Căci părul lor e spic și pielea ca de lapte,
Coroane au pe creștet, în voaluri îmbrăcate.


Să nu le întrerupi, ci să le-asculți cântând.
Sunt zurgălăi la voci și-l însoțesc pe vânt.
Și urcă-n depărtare până la sfânta Lună,
Coboară în viteză la gură de fântână
Și-ascultă rezemate-n cot un plâns de mioriță
Și se hrănesc amar cu pură suferință.

La gura sobei însă, când astrul focului dispare
Se-aud povești cu tâlc și basme-nfloritoare.
Și din răcoarea dimineții, din roua cristalină
O fată mândră iese și grabnic se închină.
Ileană Cosânzeană cu mâinile spre soare
Ce așteaptă în suspine o dulce-mbrățișare.


Cosițele i-s două, cu flori împodobite
Cătrința are fire cu aur poleite.
Un zân nemaivăzut, al pădurilor copil
Iubind pe orice fată, i-așează-n piept suspin.
Strigoi nesăturat de-al pacostei melancolie
Stă-n cruci cu ochii goi, cuprins de grea robie.

Un dac cu barba-i deasă și cu căciulă-n cap
Voluminos în trup de zici că e un brad,
Un lup ce-l însoțește pe-al său iubit stăpân
Își apără pădurea, al basmului tărâm.
Și om cu om adună, vestind în depărtare
C-a transformat pământuri în România Mare.

Așa că, frați iubiți, în prag de sărbătoare,
Strângându-ne aici cu atâta încântare,
Să îi cinstim pe toți, eroi adevărați
Fiind oameni reali, iar unii inventați,
Că ne-au lăsat ca zestre atâtea povestiri
Împărtășind cu noi profundele iubiri.


Și dragostea de țară, și dragostea de frate,
Și brazii-nălțători, și râuri răsfirate,
Și pâinea coaptă-n vatră, și apa din izvoare,
Și adunarea asta, numită șezătoare.
Că toate-s pentru noi, a noastră moștenire
Să îi slăvim cu drag în dulcea pomenire!