To read the creation of Roxelana Radu, request a translation by clicking the “Translate” button.

Roxelana Radu participă la Secțiunea „Proză scurtă” a Concursului Internațional de Creație Literară, Ediția a IV-a, din Buzău, România. Roxelana are 63 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

TĂRÂMUL DINTRE APE

E trecut de amiază, canicula a năucit toată firea, lacrimi din soare se preling și picură aur topit peste culmile pietroase ale munților Măcinului, șoseaua șerpuiește printre desișuri și câmpuri de floarea soarelui, vii și păduri, serpentine și pante abrupte, atât de  abrupte încât văzute de jos ți se pare că cerul se unește cu pământul, dacă privești în zare poți vedea aerul cum unduiește, nădușit și fierbinte, pe drum nici țipenie de om, din când în când, câte-o pală de vânt cald venit de aiurea scormonește în praful de pe marginea drumului.

mi se opresc ochii într-o rablă de Dacie veche, trasă pe dreapta, pe capotă și pe parbriz sunt așezate icoane, alături stă o măicuță îmbrăcată în negru, sub soarele ucigător silueta cernită pare o fata morgana, o boare de vânt se ițește de niciunde și stârnește un praf dens și alburiu, măicuța încearcă să protejeze icoanele cu o folie de celofan, e venită de la o mânăstire din apropiere, oamenii nu mai vin până la biserică să cumpere icoane, vine biserica la ei în marginea drumului, icoanele așteaptă răbdurii și tăcute să oprească cineva, să le cumpere, să le vrea, să le ia acasă, măicuța trage nădejde la câțiva creițari în pungă la sfârșitul zilei...dar cine mai scotocește azi în chimir după bani pentru icoane...lumea s-a păcătoșit,

privesc pe geamul mașinii și mă gândesc că bat drumurile țării de ani buni, dar Tulcea mă surprinde de fiecare dată, cu forme de relief dintre cele mai neașteptate, cu munți amestecați cu stepă, ori podgorii ținând de mână câmpuri de floarea soarelui, cu podișuri și gruiuri în părtășie cu dumnezeirea, și peste toate acestea, sau dincolo de ele sau înainte de orice altceva, luați-o cum vreți - Delta Dunării, clima e specifică zonei, cu contraste mari de temperatură între anotimpuri, soarele nimicitor vara și vântul nemilos al iernii își dispută întâietatea, făcând ținutul ăsta unic și provocator, oamenii, și ei la fel ca vremea, învățați cu asprimea vieții, au venit demult pe-aici prin părțile astea, au cumpărat câteva deseátine de pământ în locurile cele mai greu accesibile, unde și-au rostuit așezări durabile, traiul în comunități închise aproape ermetic a făcut să-și păstreze tradițiile și identitatea, ca într-o încremenire a timpului, sunt dârzi dar blajini, tăcuți dar iuți la mânie, reținuți dar săritori la nevoie,

la Dunavățu de jos se termină uscatul și începe Delta, o șosea străbate localitatea de la un capăt la celălalt, după care se varsă în Dunăre...cum adică cine?!?...dumneaei, șoseaua, se varsă drept în Dunăre, e o senzație ciudată, mergi ce mergi și deodată te trezeşti cu Dunărea la picioare, niște ambarcațiuni se leagănă într-o doară lângă mal...malul unei alte lumi, desigur, căci lumea apelor este una aparte, cu viață și reguli proprii, sunt pentru câteva zile în Deltă, cât să mai uit de ritmul nebunesc al vieții urbane, e regatul liniștii aici, pe timpul verii casele acoperite cu stuf și văruite în alb și albastru găzduiesc mii de turiști, toamna viața deltei se închide precum floarea de nufăr ascunzându-se de privirile străinilor, iar ținutul se dezvrăjește și devine un loc obișnuit,

diminețile mă găsesc în așteptarea zorilor, forfota dinaintea crepusculului re-scrie Facerea  într-o manieră originală, răsăritul predică poezia despărțirii cerului de ape...fiat lux într-o ordine bezmetică, se-aude surd un freamăt ca-n ziua dintâi, ceva mai târziu vălul liniștii e sfâșiat de orăcăitul broaștelor, câte un fâlfâit de aripi se ițește brusc din întunerici, țipătul vreunui pescăruș zăticnește liniștea lumii, nuferii cască somnoroși, o nouă zi începe în chinurile Facerii, apar bărcile una câte una, pleacă după pește, plec și eu spre locul unde Fluviul se îmbrățișează cu Marea și cu Cerul, lângă mal văd câteva mahune melancolice înghițite de vegetație, ce amintesc de timpurile bune când veneau din larg încărcate cu morun, zăresc într-o mahună vreo două  carmace ruginite uitate și ele de vreme, între timp oamenii s-au adaptat prohibiției și fac storceagul din somn că din morun nu mai e posibil, femeile rămân acasă și gătesc malasolcă și picancă și câte alte bunătăți ale bucătăriei deltaice, udate cu un strop de basamac musai făcut din smochine, dar uite că m-am luat cu vorba și nici nu știu când a trecut ziua, soarele e-n asfințit, un pahar brumat de vin alb și rece desăvârșește perfecțiunea clipei, îmi înmoi buzele în licoarea parfumată, amurgul se-nchină la zei,

pare că problemele își pierd din importanță aici, oamenii au alte griji, să-și procure hrana, să nu se înece, să-și păstreze stilul de viață în ciuda vremurilor potrivnice, să nu-i prindă furtuna pe mare, să nu înghețe în frigul umed al dimineții, să facă față provocărilor de tot felul, să păstreze rezervația biosferei așa cum a lăsat-o Dumnezeu, că nu-i ușor deloc, vin tot felul de neisprăviți cu bani, intră cu șalupa în cârdurile de pelicani și-i sperie și-i alungă, ce să mai vorbim de braconaj, care a devenit de o cruzime înfiorătoare, vin braconierii și bagă în apă firele unei baterii auto, mor pe loc peștii electrocutați, localnicii îi numesc pe braconieri "electricieni", oamenii Deltei respectă legea, dar legea nu e pentru toți, ei și familiile lor nu mai au ce pune pe masă din cauza braconierilor, iar acum, în vremea din urmă, alți neisprăviți au născocit noi metode de a prinde peștii cu tridentul sau cu sulița, umblă vorba că "electricienii" sunt înțeleși cu autoritățile și de-aia nu-i întreabă nimeni nimic, și-n vremea asta oamenii ăștia cu ochii albaștri, obrazul ars de soare și brațele muncite învățate cu vâsla, pe care noi îi numim lipoveni iar ei își zic haholi, învață lecția grea a supraviețuirii dar și a nedreptății aici, în capătul ăsta de lume,

zilele trec iute ca vântul, îmi iau rămas bun de la colțul ăsta de rai, iată-mă din nou la drum, mă gândesc să opresc pentru o ultimă privire sus, pe coama dealului, la intrare în oraș, unde scrie cu litere de-o șchioapă "Tulcea ", e un loc splendid pentru  bellevue, dar renunț în ultima clipă, fiindcă sunt deja câteva mașini oprite, din ele coboară niște oameni gălăgioși care beau sucuri și aruncă neglijent pe jos cutiile, locul plin de sticle goale și resturi oferă o imagine jalnică exact acolo unde n-ar fi trebuit, adică la intrarea într-un oraș frumos, mult prea frumos pentru niște turiști needucați,

las în urmă Delta Dunării, paradisul aproape pierdut așa cum e numită într-un film sau într-o carte, nu mai știu exact, plec spre casă, mașini luxoase 4×4 curg pe șosea una după alta, se întorc din vacanța petrecută pe tărâmul dintre ape, contrastând dureros cu aceeași Dacie veche, pe care o revăd încremenită în marginea șoselei, ținând în brațe icoane mai mari sau mai mici, mai colorate sau mai terne, din când în când un vânticel iscat de aiurea le acoperă de praf, praful le intră în ochi, iar lor le dau lacrimile și plâng, ca să nu plângem noi.