To read the creation of Rozalia Iașura, request a translation by clicking the “Translate” button.

Rozalia Iașura participă la Secțiunea „Poezie” a Concursului Internațional de Creație Literară, Ediția a IV-a, din Variaș, România. Rozalia are 50 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Rugă

Iartă-mi a mea neputință
Slăbiciunea de mă-ncearcă.
De mă pierd în suferință,
Cu putere mă încarcă.

Iartă-mi sila care, Doamne,
Mă cuprinde câteodată!
Prinsă între două toamne
Primăvara nu se-arată.

Iartă-mi Doamne și revolta
Ce nu pot s-o stăpânesc
Și trimite-mi Tu unealta
Cu care s-o stăvilesc.

Să iubesc Tu mă învață,
Iartă-mi furia deșartă.
Dă-mi lumină și povață
Și greșeala mea o iartă!


Odă firului de iarbă

Ce miros! E primăvară! Este câmpul plin cu flori.
De privesc în depărtare văd mulțime de culori.
Când pășesc pe câmp desculț și mă gâdilă ușor,
Frageda și creața iarbă sub intrusul meu picior.

Cum am îndrăznit eu oare, să strivesc sub talpa mea
Firul ăsta mic și fraged ce să iasă aștepta?
Încă din trecuta toamnă când înghețul l-a topit
Și-am crezut c-o să-l omoare însă, nu a reușit!

A răbdat frig și zăpadă, vânt și gheață a îndurat,
A ieșit din rădăcină cu țărâna s-a luptat
Și-a umplut toată câmpia cu fir verde subțirel.
Cine îmi dă mie dreptul să pun piciorul pe el?

Cu ce drept calc în picioare a lui muncă atât de grea
Și las pe a sa spinare toată greutatea mea?
Cum să nu îi cer iertare să nu-i spun că am greșit?!
C-am venit în graba mare cu piciorul l-am strivit.
 
Doamne! Dar ce spun aici este lucru nebunesc!
Nu am cum să trec islazul! Nu am cum să îl feresc!
Știu că o să fac potecă și pe unde eu voi trece
Va rămâne doar pământul bătucit, negru și rece.

Să încerc să fac poteca mai îngustă? Asta pot!
De-aș putea să zbor aș face-o ca să-l protejez de tot,
Că-l strivesc sub talpa mea, n-am ce face, sper să știe,
Că pantofii îi am în mână, asta în semn de omenie.

Și mergând ușor mă rog să nu îl doară prea tare.
Și mă-ntreb: oare-l ajută cu ceva că-mi cer iertare?


Libertate

Ce fericită este pasărea măiastră!
Nu-i spune nimeni când să ciripească
Cu trilul ei cel sincer și smerit,
Ne încântă din copacul înflorit.

Ce fericit e ursul în pădure!
Bârlogul nu vrea nimeni să i-l fure.
Că nu se adună urși armată mare,
Să ia cu asalt pădurea, s-o doboare!

Și fericiți sunt peștii în a lor apă
Când vine căprioara de se adapă.
Căci din ocean, rechinii, o armată,
Nu vor intra în lacul lor vreodată!

E omul cel care a pus hotare,
Lui nu-i ajunge lumea asta mare!
Cu oștile-i mânate din orgoliu
Lasă în urma lui dureri și doliu.

Avid să cucerească teritorii,
Se bucură de însângeratele-i victorii.
Însă nu oamenii de rând îl vor,
Războiul nu-i al celor care mor!

Și nu-i războiul mamelor ce plâng!
Nu e războiul celor ce se sting!
Nu-i nici războiul pruncilor orfani!
Este al celor cu putere și cu bani!

Căci de-am trăi cu toții ca-ntre frați,
N-am mai avea nevoie de soldați!
Și în urma noastră în veci nu ar rămâne
Orfani și văduve și gropi comune!

Ce fericită-i pasărea măiastră!
Nu-i spune nimeni când să ciripească.
Și fericit e ursul în pădure,
Bârlogul nu vrea nimeni să i-l fure!