To read the creation of Codruța Adriana Vancea, request a translation by clicking the “Translate” button.

Codruța Adriana Vancea participă la Secțiunea „Poezie” a Concursului Internațional de Creație Literară, Ediția a IV-a, din Oradea, România. Codruța Adriana are 55 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Arta de a iubi


se pare că așa a hotărât Dumnezeu
că unii sunt iubiți 
orice ar face
și unii mai puțin
li se cere să tacă mai mult și mai mult
unii chiar tac până spre liniștea definitivă
intuitiv iubiți de o taină divină 
nu știm cât de mult
la fel nu știm de ce iarba, verde și crudă într-un soare 
perfect
e călcată de un pantof lăcuit elegant 
fabricat de o mână dibace
adorat de mii de picioare 
ce vină are
că niciodată n-a cunoscut sâmânța din care iarba a crescut?
în lumea lui ideală totu-i din piele, lipici și sintetic
un răsfățat expus
mereu apreciat
n-are a face dacă mâine planeta ar plânge și iarba nu ar mai crește vreodată
nu mă mai mir de nimic
înțeleg că
iubim atât de diferit un pantof și un fir de iarbă
proaspăt răsărit


Poem iluzoriu


dacă am putea să ne împărțim amintirile 
în două
frumoase și triste 
pe cele triste să le păstrăm într-un sertar cu cheie
iar pe cele frumoase să le îmbrăcăm cu rochii elegante și cu pantofi cu toc înalt să circule prin zilele noastre
atunci poate am învăța să ne păstrăm toată blândețea intactă
ce bine s-ar simți blândețea mea cu blândețea ta la un ceai
și-ar spune cuvinte la flacăra lumânării 
care s-ar ridica precum baloanele spre cer 
iar noi am privi tot spectacolul dezbrăcați de orice răutate 
de egoism
de falsitate
ne-am duce la culcare cu blândețile noastre în brațe
dimineața ne-am trezi mâgâiați de frumosul de ieri 
ne-am îndrepta spre treburile noastre 
având grijă să nu dăm drumul suferințelor ca bilele de bowling 
în picioarele celorlalți 
ci le-am înfășura în tot felul de sentimente bune
ca pe rulourile din cuptorul bunicii
după care le-am înstrăina de noi
într-o câmpie a suferințelor 
unde să le putem oricând vizita
până în ziua când le vom pune în sertarul cu cheie
dacă am putea să împărțim amintirile 
în două
m-aș bucura de blândețea ta


Zăpezi arse

mă transform în fiecare zi câte puțin
în cenușă
nu-mi vine a plânge
e o minciună să crezi că poți fraieri moartea într-un fel de labirint
de unde să nu se mai descurce să iasă
învăț să dau un alt înțeles cuvântului viață
stau pe o piatră la marginea unui drum prăfuit
pe care trec mii de picioare
grăbite
obosite 
neliniștite, deopotrivă plictisite și fără vreun rost
ascult cum soarele mușcă vrăjit din carnea mea albă
ca dintr-un măr pârguit
nu stau la umbra copacilor ce se apleacă 
sunt prea longevivi pentru mine 
în fond mă simt un străin binevenit
în această emisferă a globului pământesc
nu-mi vine a plânge 
ochii sunt sacrii
în brațe am o carte scrisă de cei mai vechi înțelepți 
filele par aurite 
cuvintele se ridică din ele 
respiră deodată cu mine 
de parcă au plămâni și gură 
până și soarele a încremenit
acceptând înserarea 
mirat
se așează la masă rotundă cu luna 
sunt doi aștrii ce privesc cum se așterne cenușa 
în cele patru zări 
spre est, spre sud, spre vest, spre nord 
aștept să cadă iar zăpada 
peste casele cu sobe calde 
cât de frumoasă-i iarna
și cât de rece
n-ai teamă de nimic
ca și cum ai citi o poveste 
ce o spun bătrânii pruncilor 
în ochii cărora lumina s-a ivit