To read the creation of Elena-Izabela Turcu, request a translation by clicking the “Translate” button.

Elena-Izabela Turcu participă la Secțiunea „Proză scurtă” a Concursului Internațional de Creație Literară, Ediția a IV-a, din Constanța, România. Elena-Izabela are 17 ani și este îndrumată de Prof. Adina Sabău. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

                                                                                            Spectatoarea nopții de aur

       Nu. Nu așa trebuia să-mi găsesc sfârșitul.  
       Privesc acum totul ca un spectator al unei piese de teatru, de parcă nu am fost actrița principală acum câteva minute. Întreaga scenă a înghețat, actorii uitându-și replicile și fiind nevoiți să improvizeze.  
       Deși atmosfera era tensionată, nimeni nu s-ar fi așteptat ca verișoara mea, Anna, să recurgă la un asemenea gest. Acum ei sunt nevoiți să-și acopere urmele, altfel riscă să fie prinși, iar afacerea să ajungă și ea la porțile Raiului.  
       Primul pas este făcut de mătușa Erica, care ia numaidecât arma crimei din mâna fetei:  
       -Haideți, nu stați, scăpați de cadavru și ștergeți orice pată de sânge, până nu suntem descoperiți. Trebuia să-și țină tonul jos, în ciuda iritării din vocea ei, căci depozitul era mare și se producea ecou. Ceilalți s-au trezit imediat la realitate, acum conștienți de gravitatea situației, și au început să șteargă toate dovezile.  
        Ha, ce amuzantă e viața. O secundă ești acolo, iar în cealaltă încearcă să scape de tine cu orice preț, de parcă nici n-ai fi existat. De parcă alegerile, acțiunile săvârșite de tine n-au avut nici cel mai mic dram de importanță.  
        Acum o privesc pe mătușa Erica, care spală cu disperare sfeșnicul roș-argintiu. Apa, timp de o secundă, capătă o culoare roșiatică, ce alunecă cu grație de pe obiectul care a fost recuzita cea mai importantă a piesei noastre, după care revine la limpezimea de altă dată. Așa spera și femeia că vor scăpa de cele comise. Când termină, ridică privirea pentru o inspecție rapidă asupra propriei persoane, cu încrederea că nu prezintă nicio dovadă a nedreptății. Totuși, știa că privirea o trădează și oglindește fiecare nesiguranță a ei. Presimțea că asta nu va fi tot și că se va servi justiția. Mă uit in ochii ei și revăd tot firul acțiunii.  
       14 iulie 1956. Plănuiam seara asta de câteva luni deja. Trebuia să fie seara în care toate problemele financiare ale afacerii s-ar fi risipit. Părinții mei, Michael și Cynthia, ne-au trimis pe mine, fratele meu, Nathan, mătușa Erica și verișoara Anna la prezentarea noii colecții de modă a galeriei familiei Wilson, cea mai faimoasă din oraș și competitoarea noastră principală. Au ales să facă acest lucru din două motive: primul este acela că falimentul poate aduce niște oameni dependenți de bani în pragul nebuniei, iar cel de-al doilea este că afacerea noastră nu ar mai fi supraviețuit dacă imaginea lor rămânea curată. Aveam nevoie ca ei să aibă o reputație de galerie nesigură pentru clienți pentru a ne asigura succesul. Noi am fost selectați în rolul hoților, căci Wilson-ii nu aveau nici cea mai vagă idee de existența noastră, așadar puteam trece ca fiind oricine, în acest caz ca niște reporteri ai unei reviste fictive. Totul părea foarte ușor, trebuia doar să respectăm planul.  
       Sute de reporteri așteptau în fața galeriei venirea proprietarului și a soției sale. O mașină a oprit în dreptul covorului roșu, ce întâmpina gazdele evenimentului. Exact atunci, camerele s-au pus în mișcare și și-au expus fiecare bliț-urile, care mai de care mai luminos. Cei doi soți proprietari zâmbeau trufași, știind că toată lumea era la picioarele lor în seara aceasta. Au înaintat încet, dar sigur, printre luminile și întrebările reporterilor, și au intrat în galerii. Începuseră distracția. Modelele curgeau ca vinul, toate expunând ținute nemaipomenite, care mai de care mai dichisite. Sincer, își meritau succesul. La finalul evenimentului, s-au lăsat formalitățile la o parte și toți invitații am fost chemați ca niște prieteni la cina de sărbătoare.  
       Atunci a venit momentul nostru. Noi, având ordinele date, ne-am adunat într-o baie comună, unde am repetat pașii jafului. Luăm materialele necesare de acolo și ne îndreptăm spre depozit, care, după cum ne-am așteptat, avea ușile închise. Nu este un inconvenient, căci Anna scoate câteva agrafe și suntem ca și intrați. Ne asigurăm că nu este nimeni, și începem căutarea bijuteriilor printre tot mobilierul ce aparține galeriilor și este folosit la evenimente. Odată găsite, toți se reped la ele pentru a-și umple gențile, numai eu rămânând înghețată la intrare.  
       -Ce faci? Sper că n-ai de gând să stai acolo și să nu ne ajuți, spune Nathan, vizibil iritat.  
       -Nu pot să fac asta, răspund eu.  
       -Nu-mi spune că e vorba de băiatul acela. Nu te-am adus aici ca să ne strici planul pentru un oarecare, mai ales pentru un Wilson. Hai, pune mâna și ajută-ne. Cuvintele par rostite din dreapta mea, de către Erica. În acel moment, toate gândurile împotriva acestui plan s-au adunat și au început a fi expuse ca într-o paradă militară:  
       -Nu este vorba despre el. Este vorba că ce facem este greșit, de ce nu putem lupta corect pentru a restabili gloria galeriilor? Și David nu e un oarecare, e dragostea vieții mele și știți foarte bine că ne-a susținut atunci când aveam mai mare nevoie de el. Nu este la fel ca cei din familia lui. De ce nu vreți să-i cerem o mână de ajutor? Vă rog, lăsați bijuteriile și haideți să-l rugăm să ne ajute, spun eu speriată de toate ce ni s-ar putea întâmpla.   
       -Victoria, știai foarte bine planul de la început. De ce ți-a venit moralitatea la cap abia acum? Întreabă Anna, cu ochelarii aproape căzându-i de pe nas.   
       -Așa este, dar acum privindu-vă atât de ahtiați de avuții realizez că ceea ce se întâmplă în familia asta trebuie să se termine. Goana asta după bani nu a adus niciun beneficiu nimănui.  
       -Să se termine? Victoria,  nu cred că înțelegi ce spui. Spui că goana după bani nu a adus niciun beneficiu, dar crezi că toate rochiile, toate perlele, mașinile, vacanțele, stilul tău de viață au fost cumpărate cu moralitate?  Nu, draga mea, și dacă nu lași aroganța la o parte, toate astea vor dispărea într-o clipită și vei rămâne pe străzi, uitată de lume. Toți de aici o facem pentru binele întregii familii, așa că nu mă face să repet: pune mâna și ajută-ne! Spune extraordinar de supărată mătușa Erica.  
       -Nu, trebuie să rezolv asta! Exclam eu și fug către ieșirea din depozit.  
       -Nu o lăsați să scape, vrea să ne distrugă planul! strigă Erica.   
       Atunci, Anna ia primul obiect pe care îl vede și-l folosește pentru a mă opri. După impactul acestuia cu ceafa mea, se aude o bufnitură puternică. Corpul meu cedase asupra loviturii, făcând contact de îndată cu podeaua și lăsându-mi sufletul fragil să plutească în aerul condensat. O pată de sânge ca o aureolă în jurul capului, o tânără șocată de acțiunea sa, cu un sfeșnic incriminator strâns puternic în mână și doi martori confuzi erau piesele perfecte pentru a crea o scenă de crimă demnă de un roman polițist.  
       Un singur lucru rupsese tăcerea în acel moment, și anume vorbele șoptite ale verișoarei mele: „Ce am făcut?”, care vibrau ușor în atmosferă.  
       Ieșind din reverie, constat că într-adevăr nu așa trebuia să-mi găsesc sfârșitul. Privesc cu atenție reflexia mătușii Erica și nu pot să nu mă gândesc că ei vor scăpa basma curată. Așa că, chiar și în forma asta, voi încerca să-i opresc și să-i fac să plătească pentru greșeala făcută. Nu meritam un asemenea sfârșit. S-au pus cu cine nu trebuie.