To read the creation of Alexandra-Anamaria Nițescu, request a translation by clicking the “Translate” button.

Alexandra-Anamaria Nițescu participă la Secțiunea „Poezie” a Concursului Internațional de Creație Literară, Ediția a IV-a, din București, România și are 17 ani. Ea este îndrumată de Prof. Dragoș Silviu Păduraru, la Colegiul Național „Gheorghe Lazăr”. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Ușa către fericire

Vreau să deschid ușa către fericire
Mă uit pe gaura cheii și simt cum îmi dispar cearcănele
O mostră din ce ar fi putut să fie
Pun mâna pe clanță, metalul e fierbinte, moale, nesigur
Și ușa e încuiată, blocată
Îmi vine să plâng, să urlu
Dar simt două mâini invizibile care îmi trag obrajii în sus de fiecare dată când văd o umbră lângă mine
Ușa devine transparentă
E doar imaginația mea oare?
Pare că se dezintegrează, dar dincolo nu e paradis
E întuneric, doar întuneric, inexistență
Și îmi dau seama că nu mai simt metalul fierbinte în mână
De fapt, nu mai îmi simt mâna deloc, nu mai simt nimic
Nu mai sunt nimic


Inimă sau creier?

Nu știu de ce scriu asta, poate dintr-o frustrare amestecata cu tristețe ca într-un ceaun al unei vrăjitoare din basme.
Oare sunt eu eroul?
Cu siguranță nu mă simt ca unul.
Ma simt mai mult ca un ochi deconectat de corpul său ce își privește din depărtare carcasa goală cum umblă pe un drum pe care i-l construiește altcineva.
Poate vreau să dovedesc ceva monstrului din coșmarurile mele.
Realitatea mea se contopește în vise.
Poate vreau doar gloria, cam egoist din partea mea...
Mereu am crezut că eu sunt personajul pozitiv din poveste până mi-am dat seama că toată lumea crede asta despre sine.
Până și vrăjitoarea cea rea crede că faptele sale sunt justificate, că își face doar dreptate.
Suntem una și aceeași?
Confuzie, durere, pierderea identității, prăbușirea visurilor...
Ba știu de ce scriu!
Am de făcut o alegere între inimă și creier.
Ce clișeic sună, dar e motivul pentru care am un nod în stomac de luni de zile și pe măsură ce timpul trece, cineva îl strânge din ce în ce mai tare, iar eu îmi doresc să leșin de durere și măcar așa nu o să asist la propriul meu eșec.
Ideea e că un om nu poate să trăiască nici fără inimă nici fără creier, deci de ce ar trebui să aleg?
Problema vieții mele: să fac alegeri.
Dar ce să fac dacă inima este a mea și creierul al tău?
Și îmi intri în minte sub formă de parazit deghizat în profet.
Un om doar cu creier și fără inimă este un robot.
Dar un om doar cu inimă și fără creier este un mort intrat deja în moarte cerebrală.
Dar este asta atât de rău?
O moarte cerebrală metaforică.
Moartea implică viață. 
De cealaltă parte este paradisul.
Totul e frumos, exact cum mi-am dorit, dar apoi tu îmi spui că ar putea fi iadul.
Acesta este un risc pe care sunt dispusă să mi-l asum.


Salcia

1500
Salcia gârbovită stă cu degetele verzi în ochii scorburii.
Lacrimile se preling spiralat, parcă vrând să amâne contactul cu pământul.

1600
Salcia gârbovită stă cu degetele verzi în ochii scorburii.
Lacrimile au devenit lac.

1700
Salcia gârbovită stă cu degetele verzi în ochii scorburii.
O rază de soare luminează crengile, acestea unindu-se într-un zâmbet.

1800
Salcia gârbovită stă cu degetele verzi în ochii scorburii.
Furtună, salcia rămâne fără frunze.

1900
Salcia gârbovită stă cu degetele verzi în ochii scorburii.
Câteva frunze reapar, doar ca să fie desprinse din nou de vânt.

2000
Scorbura s-a închis.
Eu am scăpat din ea.
Iar acum îmi privesc de sus vechiul corp,
Fugind fericită cu Converșii plini de noroi la prietenii mei.