Concurs de Poezie

Daniela-Ioana Călăuz, Poezie, Grupa II

To read the creation of Daniela-Ioana Călăuz, request a translation by clicking the “Translate” button.

Daniela-Ioana Călăuz participă la Secțiunea „Poezie” a Concursului Internațional de Creație Literară, Ediția a IV-a, din Baia Mare, România și are 18 ani. Ea este îndrumată de Prof. Petronela Mureșan, la Colegiul Tehnic “George Barițiu”. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Crepuscul

În strâmta cămară cade-n măsurat timp, secundă
Picătura. Se-ntinde pe perete alenea precum chinul meu
Îmi caut existența-n mizeria-nflorită și profundă
De pricină ce-mi arde dorul prea greu.

Cad lacrimi grele pe obraz fierbinte
Pare că-n zadar. Că-i doar oglinda udă
De picătura... Ziduri de picături vărsate
Oglindă jilavă ca patru pereți, de trudă.

Șterg de praf scaunul de lângă mine
Alerg sisific în cercul existenței vicios;
Singurătate oarbă făurită din amine
Iară ochii negri cu chipu-i lucios.

Din rațiuni fecunde ridic mii de întrebări
S-ar scurge-ntr-un timp, secundă.
Stins de mort sau ars viu de flăcări
Trăiesc însumi, creație absurdă.

Înghesui în beznă stelele pe fereastră
Încât prefac dorința-n ele, seara strălucesc. 
Naiv mă scutur și cutremur în liniștea sihastră
În profil obscur și intim; exprim viață si trăiesc.

Cioplesc din beznă forme de lumină
Și eu voiesc să mă hrănesc din Univers!
Când difuza lună, ca o carabină,
Presară stele-n ochii mei, dispers.

Stingheră, vrea să-ntind o sfoară,
Mă cheamă înspre cerul înnegrit
Cu opal abur de perlă rară
Singuratatea: de ar fi durere, de mult as fi murit.

Mă pierd agil în lumi dezbinare
Cu certitudinea că m-am stricat.
Trag tiptil pustnicia-n spinare
Să ignorăm împreună acest fapt.



Contemplu

Compui fațada unei aberații compoziționale
Derivată din valențe de neprețuit
Cu sete absorbi acrilic contemplare
Te-nalți în suflet, cuget alb dezlănțuit.
Când vocea suavă, inimă haină,
Se-ncinge fățarnic rumenul tău obraz
Făpturi ce predispus te îngână,
Lucește pala lună-n albul tău grumaz,
Împodobești falnic mizeria existenței
Prin fruntea ta boltită cu amor,
Nas ascuțit sortit compoziției
Ridică-n sus, la soarele dogorâtor!
Liniștea-i moartă, of, glasul tău duios
Ești primăvară caldă, înflorită în frumos!
Pe petale cade-o rază, printre norii amețiți
De parfumul tău cel dulce, castanii tăi ațintiți
Săgetează către soare, atașament agresiv de romantec
Înfipți adânc în bolta melancoliei, arcuiți parcă o coastă
Din nour naiv de pribeag și final de pântec,
Urcă aievea spre o finalitate necunoscută: a noastră.
Cerc verde de dureros al arborilor
Un cuget simetric de obsedant
Ei cată totdeauna către cer.
Mă rătăcesc în capătul puterilor
Tu vin' de mă salvează-n verdele vibrant
Cu toate rădăcinile pierdute;
Prea puțin cugetă ei că tu diferi
De sfârșituri sau răstimpi
Iară iarba ce o calci se face ghimpi
Și roua ar vrea sa te sărute.
Direcții conturate în sensuri prea puțin lumești
Tabloul damnat de existența haotică
Se-neacă-n ploaie.
Înrămez nuanțe adunate din tot ce ești
Din felii de soare și corn de lună,
Munți nalți cu stanci grele sau puhoaie,
Crom lucios și arămii ochi de lumină
Buchet adunat, să scalde chipul tău
În câmpuri de lumină.



Verde

Îmi erai 
verde
Ca cel din ochii mei,
prasin
Atat te-ai oglindit în ei
C-ai devenit și tu
La fel de verde
Verde împărat
Mă iubesc cu tine,
Verde
Verdele-nconjoară chipul.