To read this creation, request a translation by clicking the “Google Translate ” widget.

Florentina Danu participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a V-a, din Brașov, România și are 53 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

ERES

Am optsprezece ani.

       Sunt o fată plictisitoare și plină de prejudecăți. În ciuda a tot ceea ce îmi permit să cred despre mine, am aproape toate prejudecățile rudelor mele și mai ales, ale părinților mei la fel de plictisitori. Dădăceala lor mă înnebunește. Dacă sunt atât de buni în a da sfaturi de ce e viața lor atât de banală? Aș vrea să plec undeva departe, să țin hamurile propriei vieți, să aflu cât am reținut din dădăceala lor și cât de mult m-ar ajuta superioritatea educației amintită la fiecare pas greșit. ”Te-am învățat, ți-am spus, ai văzut...”Oare colegii mei din liceu sunt la fel de ”educați”?
       O vârstă la care interesele personale nu prea corespund cu interesele celor din jur, sunt atât de departe... „Ce-ai să faci dacă nu vei lua bacul? Dacă îl iei trebuie să îl iei cu notă mare, fără alte discuții...De ce media ta a fost mult mai mică decât a altora?, Unde te vei duce dacă nu vei fi admisă la facultate? Vezi, colegii tăi s-au îndreptat către o meserie bănoasă...” Deși ai mei m-au îndrumat spre un viitor cu beneficii materiale, obsedați de gândul că doar așa poți răzbi în viață, sper ca alegerile mele să nu creeze prea multe diferențe de opinii...
       Educația primită în casă este cheia tuturor problemelor, deși am impresia că tocmai asta nu se știe, când și unde poți folosi cheia. Problemele sunt diferite și depind în mare măsură de timp și spațiu. Dacă aș avea spațiul meu, nenumărate lucruri s-ar clarifica diminuând sau sporind problemele...

Am douăzeci și cinci de ani 

       Sunt destul de frumoasă pentru anii mei dar cu același bagaj de prejudecăți. Într-o lume în care trebuie să ai silueta perfectă, gândul că ai doar o siluetă normală, te scoate din tipare și fiecare eșec îl arunci pe faptul că aspirațiile tale nu corespund cu normalul din viața ta... „Oare ce ar fi fost dacă? ”
       Nu m-am căsătorit... încă...  nici nu știu dacă o voi face vreodată. Privind în urmă sunt uimită de toate relațiile avute. Istorii repetate la infinit, parcă trase la indigo, într-o lume banală. Oare în ce sertar este aceea cheie despre care tot îmi vorbeau părinții mei? Unde se află acea iubire care te ridică până la cer apoi urmează aterizarea forțată... Aș vrea să plec undeva departe... Nu am plecat, este o dorință nebifată, încă o problemă fără cheie...

Am treizeci de ani

       Sunt o femeie plină de întrebări fără răspunsuri, la o vârstă la care rudele încep să caute motivele singurătății tale neînțelese. Mă întreb acum cine are prejudecăți, eu sau ele? Nu mi se pare anormal. Singurătatea e un lux pe care ți-l alegi cu bună știință... Până când? 
       Este ora când visele îmi bat în fereastră, la început reținut apoi din ce în ce mai tare. Peste drum o lumină pâlpâie ca o stare de veghe. Pentru o secundă închid ochii, aș vrea să uit sau să îmi amintesc, sunt obosită sau e doar gândul că mai sunt doar câteva ore până va începe o nouă zi... la fel de banală, apoi devine din ce în ce mai pătrunzătoare...  Vântul adie prin crengile desfrunzite ale castanului bătrân din fața casei. Cineva a încurcat piesele pe tabla de șah a anotimpurilor. Un pisoi miaună rătăcit pe undeva destul de aproape... Aș vrea să plec undeva... departe...

Am patruzeci de ani

	 Sunt o femeie în toată firea, căsătorită, cu doi copii. Când eticheta de om singuratic trona pe fruntea mea, am răzuit-o într-un mod nefiresc pentru cei din jur arătându-le că se poate și altfel, doar să vrei. Când nimeni nu îți mai dă o șansă trebuie doar să accesezi acea cheie demult uitată în sertarul vremii...
	 Am căutat și am găsit multe chei dar trăiesc în aceeași lume banală plină de prejudecăți... aceleași gânduri, aceleași trăiri, aceleași sentimente, aceiași pași numărați de pedometru, aceleași autobuze care întârzie de fiecare dată indiferent de starea vremii. Bărbatul care stă lângă mine este la fel de plictisitor... dădăceala lui mă înnebunește...Aș vrea să plec...dar, unde? Viața a zburat fără cale de întoarcere indiferent de chei...

Am șaizeci de ani 

	Somnul mă bântuie, ochii mi se închid. Oare câte bucurii am adunat în această viață? Sunt doar un simpu trecător obosit de atâtea prejudecăți... Văd ca prin vis povestea unei vieți mai mult sau mai puțin banală. Unde au dispărut prejudecățile? Îmi simt bătăile inimii, la început încet, apoi din ce în ce mai tare...
       Sunt o bunicuță cu sufletul împăcat, lipsită de prejudecăți, care a găsit cea mai importantă cheie... E timpul să merg la culcare!?... Nu, nu, acum nu mai vreau să plec. Încă nu e momentul să-mi caut steaua ce m-a însoțit de-a lungul vremii, aici este bine iar banalitatea și prejudecățile au dispărut, au plecat în locul meu... Dar... unde...?!