To read this creation, request a translation by clicking the “Google Translate ” widget.

Iulia Stavre participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a V-a din Slatina, România și are 51 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Vertij de primăvară

Avea un nume comun medicul neurolog care i-a preluat bunica atunci când a făcut accidentul vascular. Doctorul Popescu Cristian era cam de vârsta ei, un bărbat înalt și frumos, cu un chip blând și cald. Ochii căprui, privirea pătrnzătoare, calmul care emana siguranță și stăpânire de sine îl fâceau un medic serios, apreciat de colegi și iubit de pacienți. 
—Nu vă faceți griji, se va face bine bunica, i-a spus, privind-o sigur în ochi.
Așa a fost. La o săptămână de la internare, a adus-o pe bunica acasă și s-a refăcut complet.
După vreo zece ani, avea nevoie să ajungă la un neurolog cu RMN-ul tatălui ei, pentru o recomandare către un neurochirurg în vederea inevitabilei operații. Atunci a  rugat o prietenă, medic, să vorbească cu el. A asigurat-o că a vorbit cu doctorul Popescu Cristian, stabilind să îl caute într-o gardă, la spital. Avea o ușoară strângere de inimă la gândul revederii cu medicul  frumos și calm care îi insuflase liniște și încredere. În preajma lui se simțise, ca niciodată, în siguranță. Viața ei era un vârtej - se afla într-un carusel de obiective la job, era concentrată pe rutina zilnică a unei familii cu doi copii de școală primară, avea părinții în vârstă, cu probleme de sănătate. Bunicii se prăpădiseră în ultimii ani. Purta pe umeri o povară mult prea grea, îi lipsea acum cel mai mult un frate sau o soră.Simțea că se întâmpla ceva și în relația cu soțul ei. Prefera să nu se gândescă și la asta, nu acum, ar fi fost peste puterile ei. 
Cu RMN-ul în plicul cartonat aștepta în fața cabinetului. Lumina albă, puternică de pe holul spitalului o făcu să se simtă ca un personaj de teatru, în piesa propriei vieți. Inima începu să îî bată cu emoție. Când a intrat, nu i-a venit să creadă:
— Bună seara! 
— Bună seara! spuse doctorul care se afla la birou.
— Sunteți domnul doctor Popescu Cristian? întrebă, să se asigure că nu este vorba de o confuzie.
Doctorul o privi suspicios, de parcă privea un om cu probleme: 
— Exact stimată doamnă, medic neurolog, Popescu Cristian, scrie și pe ușă, răspunse iritat. 
În fața ei se afla cel mai antipatic și șters bărbat pe care îl întâlnise vreodată. Își spuse că o fi uitat numele doctorului ce o tratase pe bunica. Un bărbat între două vârste, cu părul roșcat și cu o barbă nepotrivită și neîngrijită, cu ochii de un albastru șters, ușor ieșiți din orbite, ca să nu zic bulbucaț se afla în fața ei. Uluită, nu putea articula niciun cuvânt și doctorul o întrebă:
— Cu ce vă pot ajuta  doamnă?
— Vin din partea doamnei doctor Dănescu, sunt prietena ei. Am acest RMN la coloana vertrebală al tatălui meu, are nevoie de  o recomandare pentru un medic neurochirurg. 
Nu mai voia să audă răspunsul, acest om nu îi inspira încredere. Cum ajunsese la acest Popescu Cristian, și unde era acel medic pe care  abia aștepta să îl revadă? Nu a fost capabilă să rețină nimic din discuție, s-a trezit pe holul spitalului, cu RMN-ul strâns la piept, parcă parașutată dintr-un balon. 
De la fereastra cabinetului spitalului, privea ploaia interminabilă comandată parcă de o babă mohorâtă de martie. În ciuda frigului, caișii, corcodușii și magnoliile se încăpățânau să renască etalându-și crengile pudrate cu roz, alb sau ciclamen. S-a  simțit dintotdeauna atras de enigma creierului uman, capodopera supremă a lui Dumnezeu. Timpul, rutina îl făcuseră să privească cu mai multă detașare dramele oamenilor cu afecțiuni neurologice, fiecare pacient era un caz, o provocare de a reconstrui perfecțiunea creației inițiale. Iubea ceea ce făcea. Fiecare pacient era o poveste. Deodată, s-a deschis ușa și a intrat asistenta spunându-i:
— Sunteți așteptat la camera de urgență, a fost adusă o pacientă ce prezintă amețeală puternică.
Era o seară de sâmbătă la urgență, o harababură care totuși  funcționa asemenea unui ceas elvețian. Colegii i-au înmânat fișele și i-au indicat patul pacientei. Se uită peste analize- totul era normal, analizele, tensiunea, EKG -ul, părea un sindrom de vertij.
Pacienta era o femeie care contrasta flagrant cu persoanle din jur: asistenete, medici, infirmiere, brancardieri, bolnavi suferinzi. Parcă venea dintr-o altă lume. Era îmbrăcată într-o rochie neagră, elegantă,  iar umeri îi erau acoperiți cu un șal ciclamen. Pantofii stiletto de aceeași culoare aprinsă ca și șalul, îi avea în picioare, acolo, pe patul de spital. Părul lung și blond era răvășit pe pernă și pe umeri. Părea că doarme, desprinsă dintr-un film.
— Doamna Cantuniari Chiara, mă auziți? 
Frumoasa pacientă deschise ochii mari și căprui, schițând un zâmbet ușor.
— Sunt doctor Popescu Cristian de la neurologie.Ce s-a întâmplat, îmi puteți povesti?
— Dumneavoastră? a întrebat Chiara uimită.
— Ne cunoaștem?
— Acum mulți ani ați tratat-o pe bunica mea.
— Scuzați-mă că nu v-am recunoscut, vă rog spuneți-mi ce s-a întâmplat?
— Eram la un restaurant cu câteva prietene, de 8 martie, și deodată am simțit o amețeală puternică, mi-am pierdut echilibrul, nici nu comandaserăm. M-a adus ambulanța.
Doctorul o aproba, privind-o calm și sigur direct în ochi.
— Analizele sunt bune, tensiunea ok, vom face acum un control neurologic, zise el.
Pe lângă simptomele ciudate pe care le avea, la vederea medicului pe care îl întâlnise în urmă cu mai bine de douăzeci de ani, simți că îi crește pulsul, auzindu-și bătăile inimii în urechi. Dacă îi luau tensiunea acum, nu mai era atât de bună. Doctorul conchise:
— Neurologic sunteți bine, este vorba de un vertij vestibular, probabil de la urechea internă. Vă prescriu un tratament și ne vedem la  control peste zece zile. 
— Adică pot pleca acasă? Nu știu dacă voi reuși să stau în picioare, de-abia am ajuns.
— Imediat ce veți face  perfuzia, veți fi mai bine și apoi veți începe tratamentul. Nu vă internez. 
Ar fi vrut să îi spună că o persoană atât de fină ca ea nu ar fi rezistat nici  până dimineață între pacientele cu probleme neurologice grave internate pe secția lui. Ea rămase pe pat, amețită atât în cap cât și în suflet. O asistentă veni cu perfuzorul și îi inseră perfuzia în branula de pe braț. Închise ochii, și-ar fi dorit să i se injecteze puțină fericire, direct în venă.
Peste zece zile, primăvara pictase deja în nuanțe suave, întregul oraș. Culorile florilor din pomi erau mai intense și mai strălucitoare, acum, sub razele soarelui.
Vârtejul din viața ei încetase, uneori inima îi bătea mai repede când suna telefonul- ce s-a întamplat?. Dintre ai ei, rămăsese doar mama care trăia liniștită și discretă, copiii plecaseră la facultate iar soțul o părăsise pentru o altă femeie. Sufletul îi rămăsese asemenea crengilor gri și uscate ale magnoliei în zilele mohorâte de iarnă. 
Își luase câteva zile de concediu medical să se refacă. Le spusese copiilor, studenți în capitală că este gripată, să nu vină acasă. Vertijul și amețeala  puternică trecuseră, însă râmâsese cu o presiune în cap- evita să facă mișcări bruște. Dacă în primele zile se ținea de pereți ca să nu cadă, ușor s-a împrietenit cu amețeala, a ieșit zilnic în parc, a stat pe o bancă și a lăsat lumina să pătrundă în viața ei, așa cum razele de iubire pot uneori să lumineze cele mai întunecate unghere ale unei inimi frânte.
Chiara ajunse la clinica unde avea programare. Era o femeie frumoasă, cu părul lung și blond, cu ochii mari și privirea sinceră, cu forme încă senzuale. Rochia crem, elegantă cu câteva cute intenționat cusute în zona taliei, îi punea in evidență trupul trecut de prima tinerețe. S-a așezat  cu distincție pe scaunul de plastic alb, sprijinindu-și mâinile fine pe poșeta ivoire cu accesorii aurii. Pe ușă scria: Popescu Cristian medic primar neurolog, doctor în științe medicale. Tresări.
Oare la care medic Popescu Cristian avea programare?