To read this creation, request a translation by clicking the “Google Translate ” widget.

Iulia Stavre participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a V-a din Slatina, România și are 51 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Pendula

A fost odată o pendulă. Măsura timpul și bătea din jumătate în jumătate de oră, exact așa:bing-bang.Așezată cuminte, pe peretele unei sufragerii, între două tablouri asortate, nu deranja locuitorii acelei case.
Deși era o pendulă bătrână, mai veche decât bunica, era elegantă, chiar distinsă, cu cadranul ei perfect rotund, argintiu și cifrele ușor rotunjite - negre, conturate perfect. În josul cadranului, pendulul se mișca hipnotizant secundă după secundă, iar tot acest mecanism se afla într-o superbă cutie din lemn prețios, șlefuit fin. Pendula era foarte iubită de toți membrii familiei – bunicii, părinții și cei doi copii, Ioana și Matei.
Matei, mezinul familiei care de-abia împlinise șase ani era fascinat de pendula din sufragerie și în fiecare zi se strecura, cu mașinuțele preferate, sub masa cea mare din mijlocul camerei de zi, privind curios pendulul și încercând cu ochișorii lui curioși să surprindă mișcarea acelor vechiului ceasornic. Putea sta nemișcat minute în șir, supărat că nu prindea vizual mișcarea de cinci minute a acului cel mare. 
Săptămânal, duminica, bunicul deschidea ușița pendulei, acolo unde se afla cheița și cu ajutorul ei întorcea mecanismul ceasului pentru a se asigura că nu se va opri.
— Vezi tu, Matei, spunea bunicul, ca să funcționeze, orice lucru trebuie îngrijit, dar mai ales iubit. Cheița aceasta este secretul pendulei noastre. Cu ajutorul ei îi încărcăm inima și o facem să măsoare timpul, ca să știm cât este ora.
Matei se uita atent, în fiecare duminică, cum bunicul întorcea pendula, privindu-l cu interes, de jos în sus, cu capul mult dat pe spate, cu ochii mari  și cu năsucul în vânt.
Apoi, bunicul îl lua pe Matei pe genunchi, desena pe un caiet un cadran asemănător, îl împodobea cu cifre, îl învăța pe Matei cifrele, semnificația acelor unui ceas.
Într-o zi, în vreme ce Matei se juca cu mașinuțele sub masa din sufragerie, așteptând ca pendula să bată de douăsprezece ori și apoi să îl cheme bunicul la masa de prânz, pendula nu a mai bătut. Își amintea perfect bing-bang-ul de la și jumătate, pe care, desigur, îl auzise  și aștepta. Matei a lăsat joaca și a început să se uite atent la cifrele și la acele pendulei. De ceva vreme acele erau nemișcate, în același loc, și ceea ce îl îngrijora pe Matei era faptul că pendulul nu se mai mișca. Răbdător și atent, aștepta ca acesta să își reia măsurătoarea. Liniște. 
— Ce ar fi putut să se întâmple? Oare a stat inima pendulei noastre? se întreba Matei.
Știa că este  foarte grav să se oprească inima. Însemna că ai murit. Și atunci cănd mori, nu mai poți sta într-o casă cu oameni. Din ochi începură să i se prelingă lacrimi pe obraji la gândul că va trebui să se despartă pentru totdeauna de pendula din perete.
Așa l-a găsit bunicul atunci când a venit să îl cheme la masă și a văzut și el că pendula se oprise. A încercat să o întoarcă din nou, dar pendulul nu și-a reluat tic-tac-ul. L-a încurajat pe micuț, asigurându-l că nu a murit, probabil este puțin bolnavă. 
— Dragul meu, spuse bunicul, îl sun imediat pe prietenul meu, Leopold anticarul și stabilim o consultație în după amiaza aceasta. Nu trebuie să ne îngrijorăm.
Din această cauză, somnul de după amiză a fost un chin pentru micuțul Matei pentru că a avut  un coșmar înfricoșător, cu un meșter care în loc să repare pendula din sufragerie o distrugea izbind în ea, puternic, cu un ciocan.
Când s-a trezit, bunicul îl aștepta relaxat citind o revistă și fumând din pipă, cu ochelarii pe nas. Pendula nu mai era pe perete, era așezată pe masă ca un bolnav care așteaptă să fie resuscitat. Matei a pus urechea pe pendul, in speranța că îi va auzi inima pulsând – tic -tac, tic-tac, dar...tăcere. 
Matei se îmbrăcă fără poftă, bunicul își puse pălăria și pardesiul și plecară împreună – nepotul, bunicul și pendula spre prăvălia anticarului Leopold.
Bunicul copilărise cu Leopold și erau amici, se întâlneau adesea la o cafenea din vecinătatea anticariatului, în centrul vechi al orășelului. Iubitor de artă și cărți, Leopold a studiat filozofia și a preluat micul magazin al familiei sale, în care comercializa antichități. Bunicul său fusese ceasornicar. După ce acesta a murit, Leopold s-a apucat și de reparat ceasuri- avea ustensilele bunicului său, mai furase ceva meserie de la el, a început să studieze și singur,  așa încât a devenit un inedit anticar ceasornicar al orașului.
Leopold era un personaj interesant pentru că avea o alură de artist și se îmbrăca diferit de bărbații de vârsta sa. Grizonant, cu ochii negri și pătrunzători, cu un zâmbet nonșalant în colțul gurii, purta un sacou verde de tweed cu cotiere de catifea maron și un papion colorat la gât .
Când bunicul a deschis ușa anticariatului, un clinchet de clopoțel s-a auzit discret deasupra intrării. Leopold era aplecat deasupra tejghelei studiind un inel interesant cu piatră de topaz pe care tocmai îl achiziționase.
— Salutare, Leopold, spuse bunicul, atenționându-l și pe Matei să salute politicos. 
— Bună ziua dragilor, bine ați venit! Ce mult mă bucur să vă revăd! Cu ce ocazie pe la mine?
— Pendula noastră a stat. Am incercat să o întorc cu cheița, dar mecanismul nu mai pornește și pace, spuse bunicul desfăcând plasa pe care o ținuse atent tot drumul.
Puse pendula pe tejgheaua anticarului care aprinse o lampă de birou și începu să cerceteze ceasul, deschise carcasa de lemn și ajunse la mecanismele din interior.
Ca să vadă mai bine, pe sub ochelari, Leopold își puse o lupă specială, asemenea unei lentile groase lucru care l-a speriat pe Matei, amintindu-și de meșterul din vis. Preț de câteva minute, Leopold a analizat interiorul ceasului bolnav. În acest timp, Matei era vădit emoționat  și aștepta cu speranță verdictul anticarului.
Leopold și-a scos lupa cea groasă de sub lentila ochelarilor și a spus, tușind ușor:
— Mda, cred că reușesc să o repar dar am nevoie să comand o piesă specială care trebuie înlocuită. Va fi nevoie să rămână aici până când voi primi piesa.
— Ce veste bună! spuse bunicul. 
Matei era în continuare neîncrezător în spusele anticarului Leopold și în inima lui nu avea curaj să lase pendula așa descompusă, singură, la reparat.
Leopold a sesizat tristețea din ochii copilului și i-a spus prietenos:
— Te rog să mă ajuți acum,  să o reasamblăm și să o depozitez în camera din spate.
Cu răbdare, bătrânul anticar i-a descris copilului fiecare piesă a pendulei stricate, i-a explicat rolul lor în funcționarea corespunzătoare și împreună au recompus ceasul tocmai desfăcut. Când au terminat, Leopold l-a împăturit cu infinită grijă într-un pled fin și moale, câștigând definitiv încrederea lui Matei.
După ce au plecat din anticariat cei doi au trecut pe la cofetărie, unde bunicul i-a cumpărat o înghețată, desertul preferat al lui Matei.
— De ce ai plâns astăzi când ai descoperit că s-a stricat pendula? a întrebat bunicul.
— Nu voiam să dispară din sufrageria noastră. Cum ar fi familia noastră fără acest ceas? 
— Vezi tu, Matei, m-aș bucura să îți împărtășesc un secret. Încearcă să nu îți imaginezi lucruri care te sperie, care nu s-au întâmplat, și poate nu se vor întâmpla niciodată. Când apare o problemă în calea ta te asigur că soluția o vei găsi mai devreme sau mai târziu. Dacă Leopold nu reușea să o repare, hai să ne gândim, ce am fi putut face? 
— Am fi cumpărat alta, spuse Matei cu gurița plină de înghețată.
— Sau am fi pus în sufragerie un alt tablou în locul ei, poate ți-aș fi cumpărat un ceas de mână, curând vei fi școlar și vei avea nevoie de ceasul tău. Pendula va rămâne întotdeauna o amintire frumoasă a copilăriei tale. Și averea noastră, a oamenilor mari  să știi că sunt amintirile.  
În cele din urmă, Leopold anticarul a reparat pendula care a revenit acasă, la locul ei, pe peretele din sufragerie, între cele două tablouri asortate, ca să măsoare timpul și să bată la fiecare jumătate de oră.

Iulia Stavre, 30,01,2024