To read this creation, request a translation by clicking the “Google Translate ” widget.

Toni Marțian participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a V-a, din Brăila, România și are 57 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

                                                      SALCIA

             Pletele ei verzi le sufla vântul când într-o parte, când în alta. Își vedea cartierul- locul natal - chiar de departe, de peste Dunăre. Iar după salcia din curtea sa, putea ști că acolo este casa lui. Se ridica semeață mai presus de toți copacii. A crescut odată cu ea, în foșnetul ei, în ciripitul păsărilor ce se adăposteau în frunzișul ei des. Un sentiment de vigoare și de statornicie îi transmitea acest uriaș. Când se îndrepta spre casă, încă departe fiind, salcia îi dădea binețe, legănându-se. Atât timp cât o știa acolo, în curtea lui, cum rădăcinile ei se înfig, de la un an la altul, tot mai adânc în pământ și legătura lui cu locurile natale era una trainică.
.............
-A murit mama... Când poți să vii? 
Alexei s-a așezat pe canapea nemaiputând să spună nimic. O emoție puternică, pe care nu și- o putea controla, l-a țintuit locului. Un sentiment de milă, amestecat cu unul de iubire, îl copleșea. Era o emoție pe care nu o mai trăise până atunci. Tot ceea ce îl lega de mama lui și se sedimentase în el încă din fragedă copilărie, a urcat undeva din adâncul lui și a ieșit la suprafață. O simțea acum ca pe cea mai bună ființă de pe lume, care în el, continua să trăiască.
- Vin, vin cât pot de repede!- reuși să- i spună într-un târziu, fratelui mai mic, Mihail. Și de el îi era milă. Glasul lui pierit de la telefon, cu care îi dădea această veste, îi înzecea intensitatea emoției. Știa cât o iubea și Mihail. În grija lui a rămas mama lor de când se îmbolnăvise. Nu știa ce să-i mai spună fratelui, cum să- l încurajeze.
- Caut un avion astăzi, dacă nu, cel târziu mâine voi ajunge acasă. Să fii liniștit, că vin. Am să stau mai multe zile. Văd cum rezolv cu serviciul. O să fim împreună. Te las acum. 
Nu a mai știut cu ce formulă să încheie. În asemenea ocazii se spune ,,Dumnezeu să o ierte!", însă el nu a putut să spună asta. Nu știa nici el de ce. Poate pentru că era prea repede să spună asta. Pentru el mama lui nu era încă dintre cei pentru care se folosesc aceste cuvinte.
Nu a fost ceva neașteptat. Evoluția bolii și ceea ce au aflat de la medici, arătau spre ce deznodământ se îndrepta totul. Ar fi vrut, măcar de când se îmbolnăvise mama lui, să fi fost mai aproape de ea, să se bucure mai mult unul de prezența celuilalt. Serviciul însă nu îi permitea. Serviciul...Prețul unei munci mai bine plătite în afară, a fost despărțirea de cei dragi de acasă. Acum însă își va lăsa acest gând la o parte, pentru că are ceva mai urgent de făcut - să caute o cursă, oricât ar costa și să ajungă acasă, în România. Va anunța la serviciu decesul mamei și vede el cum își mai prelungește perioada la care are dreptul prin lege, pentru deces în familie.
...........
Privea chipul mamei, încremenit acum, iar prin fața ochilor se perindau imagini din alte dăți, când își găsea mama plină de bucurie, că băiatul ei mai mare se întorcea acasă. S- a întors și acum însă ea nu poate să- l mai vadă și să se bucure de el. Tăcerea ce s-a lăsat asupra ei parcă îl doare, ca atunci când cineva nu-ți vorbește pentru că e supărat pe tine. 
Întrucât a acordat destul timp rezolvării problemelor legate de înmormântare, restul orelor îl va sta lângă mama lui, tăcând și el. Vor tăcea împreună...
Gândurile însă, nu puteau să-i tacă...
Trăia clipe de mult zbucium în suflet când parcă voia să irupă ceva în el. Din pridvorul în care se afla sicriul cu trupul mamei sale se vedea prin ușa cu geamuri, interiorul bisericii. O liniște parcă emana spre el de acolo. Privea la icoanele acelea cu sfinți în ele și ar fi vrut să atingă pe unul din ei în mod real, să se convingă că așa ceva există, că în lumea aceasta poate cineva să fie așa. O putere parcă îi cuprindea ființa, îl ajuta să scape de acest zbucium. Gândurile începură să se topească unul după altul și să-și facă loc un simțământ - acela că ar fi vrut să fie mai bun.O senzație de ușurare o înlocuise pe cea de apăsare.
Își amintea acum de casele și străzile pe care a copilărit, de clipele petrecute împreună cu ai săi. Când părinții săi s-au despărțit a trebuit să plece și el și fratele Mihail cu mama lor, din acea casă și din acel cartier. Nimic nu a mai fost ca înainte. Despărțirea părinților i-a arătat fața urâtă , crudă a vieții. Despărțirea a însemnat că s-a produs iremediabilul. Ecoul rupturii dintre părinți, petrecute în adolescență a vibrat în el încă mult timp, producându-i o senzație dureroasă asemenea celei pe care o ai când îți atingi o rană mai veche. 
Într-o zi a mers la casa copilăriei sale să-și viziteze tatăl. Când a intrat în curte a văzut că salcia pe care vedea de departe, nu mai era. Fusese tăiată. Fără să se gândească prea mult, tatăl lui a dat-o jos. Era un loc gol acum acolo. Copacul nu-i mai arăta că acolo era casa lui. Se uneau astfel două goluri: cel din sufletul său și cel din grădina curții sale.
Au trecut anii. Acum lucrează printre oameni străini, departe de țară. Oameni diferiți de cei pe care i-a cunoscut până să ajungă acolo. Nu poți trăi în acel loc dacă vrei de la viață altceva decât ce vor ei. I-a fost dor tot timpul de ceva ce n-ar putea să definească, de ceva ce emană din acest loc în care s-a întors. Cerul este parcă altul aici pentru că la el privesc oameni mai apropiați inimii lui.
I-a făcut plăcere să reîntâlnească oameni pe care îi știa încă din copilăria sa. Îi trezeau tot felul de emoții care îl mai învigorau sufletește. Își regăsea prin aceste amintiri, o parte a sufletului său pe care credea ștearsă. Redescoperea ceva măreț ce stă în spatele lucrurilor simple așa cum este și viața oamenilor din acest colț e lume, cartierul copilăriei sale.
Nu a știut cum au trecut așa de repede toate orele pe care le-a petrecut la căpătâiul mamei sale. Pierderea cuiva drag îți strânge sufletul și parcă timpul trece pe lângă tine și nu-l mai simți așa cum trece vântul pe lângă o corabie cu velele strânse, fără să o mai împingă înainte. În mod ciudat moartea mamei nu a însemnat pentru Alexei o ocazie de a se desprinde mai ușor de ceea ce îl mai leagă de casă, ci dimpotrivă aceasta i-a săpat în suflet, deschizându-i mai mulți ochi pentru oamenii din jurul lui. Un sentiment de recunoștință îl îmboldea din interior, punându-i pe buze cuvinte de mulțumire adresate celor care i-au fost aproape, să-i fie lui mai ușor în această nefericită împrejurare. Cât bine își făcea sieși, mulțumind! Nu mai trăise demult așa ceva. Alexei nu va uita acele ore de veghe din noapte. Tăcerea mamei nu a mai resimțit-o ca pe o absență. Era doar tăcerea din fața unei taine... din fața unei întâlniri, așa cum atunci când se întorcea acasă, zâmbetul lui și al mamei erau cele care marcau întâlnirea. Parcă pășise și el puțin pe un tărâm în care mama sa locuia acum de tot. Va pleca din nou în curând la serviciul său, undeva departe, însă de data aceasta va duce cu el un sentiment nou, al unei rădăcini care, deși a fost smulsă, iată a început să se înfiripe la loc.