To read this creation, request a translation by clicking the “Google Translate ” widget.

Antonia-Maria Miclăuș participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a V-a, din Florești, județul Cluj, România și are 18 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

În brațele pământului

     Pe câmpie, înconjurată de ceața unui final de nopate, tânăra își săpa groapa. Cumpărase hârlețul de la un magazin non-stop, iar acum îl împlânta în pământul umed, pe chip strigându-i silențios mâhnirea. I se părea că sapă de ore întregi, maniacal, și nu făcea niciun progres. Se simțea rău de la efort. Pulsul îi bătea în tâmple, răcoarea îi străpungea fruntea, și tot ce avea înaintea ei era o scobitură în pământ de forma unui dreptunghi. A luat aer în piept, apoi a aruncat hârlețul la o parte și s-a așezat pe iarba umedă. La o mică depărtare se afla un grup de bivoli. Erau abia vizibili prin ceață, însă unul dintre ei s-a apropiat și a început să pască liniștit în dreapta ei, privind-o. Fata a simțit, atunci, că până și vitele au venit să râdă de necazul ei. 
     În urmă cu o lună, tânăra a ieșit cu colegii de muncă la o cabană. Erau pregătiți să se distreze. Cumpăraseră fiecare cea mai bună mâncare pe care și-o puteau permite, la fel și băutură. Au început cu o ieșire cu barca pe lac, au mâncat ceva ușor la amiazi, apoi un grup de la Departamentul de Resurse Umane a pregătit boxa, în timp ce câțiva tineri de la Relații Externe, printre care și fata, au deschis câteva sticle de băutură și au preparat cocktailuri. 
     Peste câteva ore, ecoul muzicii răsuna în întreaga vale, iar majoritatea nu mai erau în stare să deosebească stânga de dreapta, sus de jos. Acela a fost momentul în care unul dintre colegii ei a decis să înregistreze interviuri cu fiecare petrecăreț, astfel încât să surprindă atmosfera evenimentului. Când a ajuns la tânără, cearcănele ei i se întindeau sub ochi asemenea unor șanțuri negre, iar ea dansa cu un pahar aproape plin în mână, cântând din toți rărunchii. Intervievatorul a trebuit să țipe ca ea să îl audă. Fata s-a întors, clătinându-se: “Da?”, “Care sunt impresiile serii?” a întrebat-o. Ea l-a prins de umăr: “Știi, chiar îmi iubesc colegii arabi-” a început să zică “- dar sunt recunoscătoare că nu sunt ca ei. Altfel, nu aș fi putut să mănânc minunăția aia!” a adăugat, arătând cu degetul spre un picior de porc afumat de pe masă, din care cineva tocmai își tăia câteva felii. S-a gândit un moment, apoi a adăugat: “Nici evreii nu mănâncă porc, așa-i? Mă bucur că nu sunt evreică, atunci!” a zis rânjind și sprijinindu-se de intervievator.
     Peste câteva ore, videoclipul era încărcat online, iar toți cei care îl vedeau derulau până la spusele ei, pe care le ascultau din nou și nou, cu o revoltă crescândă. Luni, tânăra a fost chemată în biroul directorului de departament. “Îmi pare foarte rău, dar având în vedere lucrurile pe care le-ai spus, nu te putem lăsa să rămâi la Relații Externe, ca reprezentant al firmei noastre. Sper că înțelegi…” “Da.” a șoptit tânăra, cu capul plecat. Credea cu sinceritate că își merită soarta. Nici măcar nu își putea auzi propria voce în filmarea din seara aceea fără să îi fie silă de ce spunea. A părăsit compania fără resentimente. Însă nu și-a putut imagina ce a așteptat-o după aceea. 
     Primele două zile au trecut fără forfotă. Apoi, încetișor, fata a văzut cum zvonurile circulau și vestea se împrăștia asemenea unei molime. Observa cum, unul câte unul, vecinii deveneau mai rigizi: o salutau în treacăt și cu răceală, privirea li se întuneca când o zăreau. Online, lucrurile arătau și mai pesimist. Îi era adesea groază să își deschidă telefonul. Filmarea făcuse înconjurul internetului, iar acum era inundată de mesaje trimise de necunoscuți care o urau și o amenințau într-un fel sau altul. O parte din mesaje o ridicau, în schimb, în slăvi, spunând că este curajoasă, pentru că și-a exprimat opinia neconvențională, în timp ce altele erau doar ironice, subliniind ridicolul posturii ei de femeie beată criță. Întâi, a simțit că trebuia să răspundă mesajelor, să se apere, să explice. Nu putea suporta gândul că lumea o vedea astfel. O rodea, îi otrăvea mintea și inima. Și chiar a ripostat de câteva ori, dar în zadar. Oamenii continuau să o asuprească, fiindcă hotărâseră că era vinovată.
     În ceea ce privea un nou loc de muncă, angajatorii abia se oboseau să îi deschidă CV-ul. Vedeau că a fost concediată, îi recunoșteau între timp și numele, pe care parcă îl auziseră undeva, apoi treceau mai departe. O companie fusese interesată să o angajeze, chiar la o zi după ce a fost dată afară, însă imediat ce videoclipul a câștigat popularitate, au anunțat-o că, din păcate, un candidat mai calificat și-a făcut apariția și i-au oferit lui postul. 
     Și-a mai sunat din când în când prietenii, căutând pe vreunul căruia să i se descarce, căutând puțină alinare, însă aceștia îi răspundeau sec, cu un ton de ușor dezgust, ca și cum nu puteau crede că sunt prietenii unei astfel de persoane lipsită de scrupule. De la o vreme, a încetat să-i mai sune. Era evident că nu voiau nimic de-a face cu ea. Și, astfel, stând pe canapea într-o seară, în tăcerea apartamentului, și-a dat seama cât de singură era, de fapt. 
     La două săptămâni după concediere, tânăra a ieșit la aprozar. Ura de pe internet era la cel mai înalt nivel de până atunci, însă ea spera că, cel puțin în lumea tangibilă, oamenii au început să dea uitării scandalul și să o privească cu indiferență, dacă nu cu normalitate. În timp ce se uita prin geamul frigiderului cu lactate, o bătrână a venit sprea ea cu pași încrezători. Avea o față cunoscută, probabil era o vecină de bloc. Bătrâna i-a pus mâna pe braț, iar ea s-a dat ușor în spate. “Am vrut să îți spun doar că ai dreptate.” a zis femeia cu îndârjire. “Este ceva foarte greșit cu oamenii aceia și trebuie să mulțumim că nu suntem ca ei!”. Tânăra a rămas o clipă înlemnită. Era prea șocată ca să mai zică ceva. Spusese lucruri oribile în filmare, fără să gândească, pe care acum le regreta amarnic. Femeia nu putea vorbi serios. Bătrâna s-a întors, în schimb, dând din cap mulțumită, și a plecat.
     Fata a pornit și ea către casă. Când a ajuns la etajul ei, însă, a înghețat cu mâna pe balustradă. Pe pragul ușii sale se afla un picior de porc afumat prins pe un suport. A simțit cum i s-a coborât un bolovan în stomac. Îi era rău. A mers repede către ușă, a deschis-o tremurând, apoi a trântit-o și s-a încuiat pe dinăuntru. În următoarele săptămâni a rămas acolo, în apartament, cu draperiile trase, comandând tot ceea ce avea nevoie online. Mesajele furioase continuau să curgă pe internet: societatea o ura. Într-o zi, nu știa când sau cum, piciorul de porc a dispărut. Poate unui vecin îi fusese silă să mai treacă pe lângă el.
     Cu toate acestea, după o lună, a decis că era cazul să testeze apele, să iasă în lume. A comandat un Bolt ca să meargă la un magazin de haine. S-a urcat în mașină, iar șoferul a salutat-o politicos. “Vă deranjează dacă las geamurile coborâte?” a întrebat-o. “Nu”. La radio cânta puternic muzică rock. Fata a zâmbit. Cu vântul care intra pe geam, bătându-i prin păr, și ascultând muzică bună, era, surprinzător chiar și pentru ea, optimistă. Simțea că are un viitor înaintea ei. Vedea oameni obișnuiți mergând pe stradă, înaintea vitrinelor, și nu îi mai era teamă de ei. Nimeni nu o băga în seamă. “Dumneavoastră sunteți domnișoara din filmarea despre musulmani și evrei?”. Instant, inima fetei a sărit o bătaie și culoarea i s-a scurs din obraji, lăsându-i chipul alb ca varul. Și-a întors privirea de la clădiri spre șofer: “Ce ați spus?”. Bărbatul și-a mutat ochii de la drum la oglinda interioară a mașinii. “Nu am zis nimic, domnișoară.” Tânăra a ezitat o clipă: “Dar…” Era posibil să-și fi imaginat replica omului? “Opriți mașina, vă rog! Vreau să cobor.” a adăugat, ezitând. Nu avea să își asume vreun risc.
     A mers pe jos până acasă. Umbla cu pași rapizi, cu privirea plecată, cu umerii adunați, sperând că nimeni nu o va recunoaște și tresărind dacă cineva trecea pe lângă ea prea aproape. Când a deschis ușa apartamentului, se aștepta să simtă ușurare că a ajuns acasă. Dar nu a fost așa. Nu avea senzația că e bine primită. Covorul era aspru sub tălpile ei, în loc să o aștepte moale. Tăcerea din camere era amenințătoare, în loc de calmă. Presimțea că locuința fusese compromisă, contaminată: că ceva o aștepta, urmărind-o în liniște. În mod bizar, era conștientă de propria paranoie și de faptul că nu mai gândește rațional, însă nu se putea controla. În noaptea aceea, nu a închis ochii, iar când ceasul telefonului a arătat ora patru dimineața, a cedat și s-a dus să cumpere hârlețul.
     Acum, fata își relua săpăturile, mai disciplinat decât înainte. Groapa se adâncea văzând cu ochii. Bivolul continua să o privească, rumegând. Când gaura a ajuns suficient de adâncă, tânăra s-a întins înauntru, a așezat hârlețul lângă ea, și a început să se acopere cu pământul negru. Mai avea doar brațele și capul de îngropat, însă, când, cu coada ochiului, a surprins un firicel de lumină, cald și vibrant. Soarele începuse să răsară liniștit la orizont, așa cum o făcuse mereu. Ceva s-a schimbat în ea atunci, doar puțin, și i-a șoptit să se oprească și privească în jur: la soare, la stropii de rouă de pe firele ierbii, chiar și la bivolul ce rumega blând. Iar, atunci, mâinile fetei nu s-au mai întins ca să apuce noroi, încercând să o bage în pământ de rușine, ci s-au odihnit de-o parte și de alta a ei.