To read this creation, request a translation by clicking the “Google Translate ” widget.

Ștefan-Lucian Condurache participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a V-a, din Dorohoi, județul Botoșani, România și are 24 ani. Este student la Universitatea de Medicină și Farmacie „Grigore T. Popa” din Iași, Facultatea de Medicină. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

       Ecourile sărăciei

       Prin pădurile estice ale Permoniei puteai găsi tot felul de plante medicinale. Herbaliștii de la curtea domnească veneau adesea însoțiți de gărzi să culeagă Rădăcina Stâncii, un soi de buruiană ușor de recunoscut, arată ca niște sârme negre și cioturoase festonate-n roci. Denumirea vine de la stâncile unor munți care acum cică nici nu mai există. Oamenii l-ar fi excavat și sfărâmat în bolovani pe care i-au aruncat în împrejurimi. Toată treaba asta a fost orchestrată de un herbalist și, dacă mă întrebați pe mine, a fost o mare prostie. Unii spun că uleiul de stâncă este de nelipsit din casă și că încercarea de a-l înmulți a meritat fiecare gram de explozibil folosit. Oricum, un lucru e cert: dacă nu l-ar fi împrăștiat prin păduri, țăranul de rând nu ar fi văzut o picătură. Avarii de la curtea domnească ar fi emis repede un decret pentru a pune monopol. Toți sunt niște animale flămânde și individualiste.
       Orașele mari sunt ale oligarhilor și negustorilor. Mahalalele au fost eradicate sub pretextul răspândirii bolilor, iar legea există doar înăuntrul zidurilor. Mulți ajungeau, din sărăcie și foame, să-și dorească să fie slugi. Nu că ar fi fost condiții excelente, dar aveau ceva de mâncare, un acoperiș și, mai important, siguranță, o incertitudine pentru toți „oamenii liberi”. Protecția gardienilor era doar în oraș, iar un detașament se putea cere doar contra cost. 
      Oamenii erau lăsați singuri sub propria lor orânduire, nimic mai sumbru de imaginat. Cel mai bine o duceau tinerii de douăzeci de ani, agili și plini de încredere, se aventurează în tot felul de provocări. Unii, având noroc de un tată vânător, ajungeau la vârsta asta deja experimentați. Aceste călătorii se aflau sub voia hazardului, căci mulți renunțau la muncă și... își părăseau familia ca apoi să formeze niște grupuri de atac, cum își spun ei, iar ținta devenea un sat din împrejurimi. 
      Bandiți ca bandiți, dar nu voiau să-și înfigă lama-n pieptul ce i-a hrănit. Nu din educație, ci dintr-un instinct sălbatic. Unii visau la formarea unei națiuni mai bune. Dar era un vis distant, improbabil, dar plăcut. Cine ar fi făcut toate demersurile? Erau doar niște barbari, loveau pe cei vulnerabili, violau, trădau și sperau că familia lor nu va întâlni asemenea monștri. Dar foamea-i mare, sărăcia macină, cineva trebuie să sufere, măcar să fie alții.
      Taros, fiu de țărani din jurul pădurii Permonia, împlinea șaisprezece ani în acea vară. Avea o față ascuțită, cu obraji subțiri și arși de soare. Purta o robă țărănească de in, jerpelită, cu pete neregulate, culoarea crem inițială abia recunoscându-se pe spate. Era o cârpă mare și murdară, dar suficientă pentru a-și acoperi trupul uscățiv de soare. Ochii îi avea căprui și purta în ei o goliciune evidentă. Ceilalți țărani nu arătau mai bine, sărăcia era la fel pentru toți. Și dacă unul ar fi ajuns mai bine, ceilalți îl trăgeau înapoi. Omul nu a fost niciodată mai sincer decât atunci, fără minciuni, fără prefăcătorie, arătându-se pe sine. 
      Prietenul nostru din văile sărăciei era singur la părinți, mama sa având trei sarcini pierdute două înainte și una după nașterea lui, a încetat să spere pentru un alt copil. Iar coincidența face că fratele mamei sale, Yukon, s-a întâmplat să fie în sat. Avea pe atunci vreo douăzeci și unu de ani și din adolescență a fugit din sat. A prins repede meșteșugul armei și ceilalți săteni îl vedeau drept ciudat.
      Când era de vârstă cu Taros, a plecat la vânătoare și a dispărut pentru două zile, iar spre înserat, la ieșirea din pădure, a fost surprins de cinci bărbați cu furci și seceri ce se întorceau spre casă de la vânat cu vrăbii îndesate-n buzunare. Ochii lor țintiți și sprâncenele ce strigau a foame, au făcut să se oprească în loc inima de copilandru. Târâia flămând un porc mistreț. Ochii lor disperați l-au făcut să țipe:
      — Veniți! Azi mâncăm toți carne!
      Ca niște turbați au zvâcnit spre Yukon. Dă drumul piciorului de porc și face un pas în spate. Fiarele întruchipate-n om se năpustiră spre cadavrul murdar de noroi și pavat de gaze. Până nu a trecut mâna fiecăruia prin blana aspră, acoperită de frunze ce s-au prins în sângele închegat al prăzii, chipurile lor nu se calmaseră. Toți zâmbeau ca niște nebuni. Li se vedeau dinții stricați pe fețele lor murdare. Cineva ridică porcul, nu era mare, și porniră toți spre sat.
      Yukon din urma lor rămâne tăcut. Cineva se întoarce și îl felicită fără să aștepte vreun răspuns. Adolescentul zâmbește timid. Mândru și înfricoșat ține ochii mari. În urmă cu câteva clipe simțea că viața i se va sfârși, acum însă e viu și merge spre sat. Știa că era să moară. Și că viața i s-ar fi risipit la marginea pădurii, chiar după ce atinsese un succes. Era mândru, tocmai înregistrase un apogeu al vieții sale. Totuși, atât de reușit pe cât putea să fie un pui de țăran, acum și-ar fi găsit sfârșitul. Simțea că trebuie să fugă și că trebuie s-o facă repede.
      Familia lui Yukon nu o ducea grozav, însă suficient pentru standardele din sat. Ochii lui erau larg deschiși, știind că vigilența slăbită putea însemna moartea. Mașinal, a încheiat seara cu sătenii. Ajuns în coliba părinților a căzut în genunchi și a plâns. În fața sa se citea la o flacără mică și pâlpâită a lumânării durerea profundă din inima sa. Mândria tatălui său devine tulbure. Cu dispreț, își încruntă sprâncenele, strânge pumnii de parcă bătăturile din palmă nu mai dor, că ar fi niște pernițe aspre cu care poate să înșface secera ruginită din cui pentru un grip suprem. Secera îi e mână și mâna îi e secera ce ar trece prin carnea lor.
      Au discutat mult. Mama își ținea celălalt pui în poale, prichinduța tăcea. Femeia tremura și se legăna ca un iepure neputincios, privind țintit în gol cu ochii unei vulpi turbate. Erau mândri de așa fiu. El trebuia să crească, să ajungă mare, poate chiar gardian la curte, cumva… să mântuiască sângele de săraci. Yukon vrea să plece. 
      Munca asiduă și rezultatele ei infime, împingeau tinerii adulți să-și asume riscuri, alteori chiar părinții îi fugăreau. Unii râdeau prin sat:
	— Nu s-au întors pentru că le e bine acolo unde sunt! La doi metri sub pământ.
      Dar nu era cazul lui Yukon. Tatăl său i-a oferit chiar o rață din cele două pe care le avea. Știa că fiul lui nu e un prostovan. Epoca aventurii tocmai începea. Fir cu fir se împletea sfoara destinului său și orice abatere ar fi o batjocură pentru viitor. Așa că după răsărit, s-a făcut dispărut din sat, promițând protectorilor lui că atunci când va putea, îi va revedea.
      Anii au trecut, Yukon apărea doar seara, dispărând până dimineața. Lăsa mâncare sau plante medicinale. Era o prezență fantomatică, văzută rar de săteni. Părinții săi erau mulțumiți, avea un corp bine definit și purta mereu o sabie mică într-o teacă de piele maronie. Dacă își permitea să aducă și mici daruri, însemnă că e bine. Nu l-ar fi putut iubi mai mult.
      Nașterea lui Taros, în una din nopțile în care unchiul său își făcuse apariția, a dus la formarea unei legături între cei doi. Contractanții nu foloseau cuvinte, iar legământul prinse o oarecare formă fadă în conștiința lui Yukon. Când a mai crescut, scurtele momente împreună sub lumina sacadată a lumânării din colibă reușeau să scoată la iveală o scânteie din ochii săi goi, chiar și acum, la șaisprezece ani.
      Viața în sărăcia satului era grea și monotonă. Același pământ trebuie scorojit sub arșița soarelui în fiecare zi. Pentru cele câteva verdețuri trebuiau aduse căldări cu apă de la pârâul din apropiere. Niciun neuron nou n-avea nevoie să fie implicat întreaga zi, totul era un lung reflex. Muncea și aștepta să treacă timpul, să treacă ziua. Devenise totul un ciclu sec, repetitiv și plictisitor. Uneori vorbea pe cărare când era singur.
      — Câte zile au trecut?
      — Șaptezeci și trei.
      — Mai e până vine...