To read this content, please use the ‘Google Translate’ widget to request a translation.

Alina Caraghin participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VI-a, din Brașov, România și are 50 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Nihil novum

Se scumpiseră toate, până și zâmbetele și urările de zi bună erau tot mai rare
firesc, ciudatul care surâdea tuturor dând binețe
era luat drept nebun.
unii nu îi răspundeau, și-atunci urarea se întorcea bumerang la el, care continua să facă risipă de zâmbete.
vorbele bune se scumpiseră și ele
lumea făcea provizii și stocuri, 
vremurile erau grele,
doar nebunul credea că le înmulțește cosumându-le.
un negustor i-a oferit un preț bun, dar nebunul, ce credeți?
le dădea doar pe gratis, cui avea nevoie.
câte unul, îl averiza că nu-i cumpătat, strică vânzările
un hoț a încercat chiar să-i fure comoara de zâmbete și vorbe bune,
dar a plecat primind în dar mai mult decât putea duce.
să-l gonim, a propus cineva cu voce puternică, și toți l-au aplaudat.
plec singur, a zâmbit trist nebunul învins.


Jocul 

Antonio se îndrăgostise de femeia din clădirea de vizavi
fără să o vadă vreodată, doar după rufele pe care le atârna la uscat în balcon
Avea puține haine: ciorapi de mătase, un furou de noapte satinat, despicat în lateral
o cămașă cadrilată, blugi uzați și un tricou alb, larg.
Mai era o rochie de in, care îi luase forma corpului și era gelos când o vedea: pesemne fusese la o întâlnire sau se pregătea 
Uneori ghicea o umbră punând muzică la pick-up
și își închipuia ritmul pe care se unduia silueta cu mijloc subțire.
Când trecea vânzătorul ambulant de legume și fructe ”totul la un euro”,
femeia cobora, cu o sfoară, un coșuleț cu banii potriviți, striga ce voia și trăgea înapoi coșul plin.
Antonio nu privea
ar fi terminat jocul în care și-o imagina în femeile clepsidră
întâlnite pe stradă.


Fragil

Abracadabra și
piața volantă apărea de nicăieri vineri dimineața:
mărgele ce împodobiseră gâturi cândva sărutate
vaze care pierduseră șirul florilor, săptămânal la început, apoi cam de două ori pe an
monede adunate pentru pâine
fotografii cu oameni care nu clipeau și nu zâmbeau, pentru clipa ce-i trecea peste veac
jucării de lemn tocit și porțelan ciobit, cu miros de bunici
radiouri lângă care obrajii adunaseră lacrimi felurite
chipiuri cu urme de frunți încruntate
medalii odată strălucitoare pe piepturi puternice
ceasuri care-i grăbiseră pe o ea, pe un el
viniluri care scârțâiseră fără ca ei, îmbrățișați, să observe
timbre păstrate în colecții, care nu călătoriseră cu scrisori de amor
și eu, efemerul.