To read this content, please use the ‘Google Translate’ widget to request a translation.

Ana Maria Tălpigă participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VI-a, din București, România și are 13 ani. Este îndrumată de Prof. Ionuț Crăciun, Colegiul Național Cantemir-Vodă. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

      Cu o floare se îndeplinesc dorințe

      Era o zi liniștită de primăvară târzie. Păsările cântau sonate vesele în cinstea florilor de cireș care se legănau ușor în adierea vântului. Mă plimbam pe o străduță plină de oameni ce se bucurau de darurile anotimpului. Eu însă nu reușeam să mă bucur alături de ei. Căutam ceva — un lucru mic, dar prețios, care să-mi lumineze ziua.
      Tarabele de pe marginea drumului erau pline de flori în mii de culori, parfumate mai frumos decât cele mai scumpe parfumuri. Mă opresc în fața unei mese modeste, așezată discret la marginea străzii. Acolo, un bătrânel zâmbitor vindea buchețele de flori de câmp, albe și simple, dar de o frumusețe aparte.
— Bună ziua! Aș dori o floare. Cât costă? Întreb cu speranță.
— Bună ziua! Aceste flori costă cât consideri tu. Sunt ca fericirea: par mici și neînsemnate, dar pot aduce bucurie și liniște sufletului, răspunse el cu blândețe.
Apoi, îmi întinse una dintre flori.
— Pentru că ești prima care mi-a trecut pragul azi, ți-o dăruiesc. Ofer-o mai departe unei persoane speciale. Cine știe, poate îndeplinește o dorință, spuse cu un zâmbet misterios și îmi făcu cu ochiul.
Am plecat de acolo cu sufletul ușor și cu floarea în palmă. Cuvintele bătrânului îmi răsunau în minte: „Cine știe, poate va îndeplini o dorință…”
Atât de atentă eram la floarea mea, încât m-am rătăcit și am ajuns pe o stradă ascunsă, unde soarele părea că nu mai ajunge. Clădirile gri aruncau umbre apăsătoare, iar oamenii de acolo păreau triști și obosiți. Printre ele, se ivea un orfelinat mic, cu o curte neîngrijită. Acolo, o fetiță se legăna singură, cu pașii atârnând în aer și privirea pierdută. Am simțit nevoia să mă apropii de ea, nu știu de ce, dar ceva mă îndemna să mă apropii de gard.
— Bună! Cum te cheamă? am întrebat-o cu blândețe.
Fetița s-a apropiat încet, sprijinindu-se cu o mână de gard.
— Mă numesc Sonia. Ești prima care mi-a vorbit azi. Ceilalți mă evită… pentru că sunt oarbă
M-a durut sinceritatea ei.
— Nu trebuie să fii văzut ca să fii iubit. Oricine merită un prieten.
Am privit floarea din mâna mea. Era momentul să o ofer mai departe.
— Ține această floare. Am auzit că îndeplinește dorințe. Dorința mea s-a împlinit: am găsit ce îmi lipsea. Sper să-ți aducă și ție bucurie.
Sonia a primit floarea și a închis ochii, probabil punându-și o dorință tainică. Vântul s-a întețit dintr-odată, foșnind printre crengile copacilor, ridicând petale și frunze. Parcă timpul s-a oprit.
      O femeie în rochie albă stătea la poarta orfelinatului. Purta o floare de câmp în păr — aceeași floare. Chipul ei era acoperit de lumină, dar ochii… aceiași ochi ca ai Soniei: limpezi, albaștri, curați. Alături de ea, o copilă, o ținea de mână. Mamă și fiică, împreună.
       Apoi totul s-a întunecat. Când m-am trezit, eram în patul meu. Părea un vis, dar floarea nu mai era.
       Ani mai târziu, am revenit la orfelinat. Sonia nu mai era acolo. Dar în aer plutea o liniște caldă, de parcă cineva își găsise, în sfârșit, fericirea.
       Tu cui i-ai dărui o floare?