To read this content, please use the ‘Google Translate’ widget to request a translation.

Sorina Stuparu participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VI-a, din Ploiești, România și are 47 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

     RUDENIE DUPĂ SUFLET

     Când am văzut  pentru prima dată  un  om  sfârtecat de un obuz, cu sângele tâşnind din trupul amputat, privirea mi-a  rămas  blocată la faţa celui ce se stingea.  Nu ştiam cum îl cheamă, venise de câteva zile în pluton şi nu avuseserăm vreme să schimbăm  vreun cuvânt.  Ar fi vrut să-i ştiu numele, să-l pun într-o rugăciune, să-l privesc, să simtă că nu trece singur dincolo. 
“Tu, Nichifore, ai darul trecerii în lumea de apoi”, îmi spusese moşul meu, când îl  îngropară  pe Silvestru, vecinul ce agonizase săptămâni întregi, cu piciorul cangrenat după ce un trunchi de stejar căzuse peste el în pădure. Mult timp se chinuise, el în  dureri crunte şi cei din jur încercând  să-i mai domolească durerea. Moşu meu fusese sanitar în primul răboi şi trecea în fiecare zi pe la Silvestru să-i  facă supotabile zilele de pe urmă. Zilele treceau, urmară săptămâni de chin şi  Silvestru nu se ducea. “E blestemul din neam, vorbeau fără urmă de îndoială sătenii. El trebuie să fie din  al şaptea neam şi trebuie să pătimească pentru toţi  ai lui. Au fost oameni răi, maică, au omorât oameni la drumul mare, îşi ziceau haiduci, tâlhăreau şi omorau. Şi acum trebuie să se  chinuie săracul Silvestru să le spele lor păcatele…..“
     Într-o duminică, după ce am ieşit de la slujbă, m-a luat moşu de mână “Hai, Nichifore, să vedem ce mai face Silvestru.” Am intrat în bătătură şi moşul mi-a  zis să rămân acolo. “Nu trebuie să vezi tu atâta suferinţă, copile. Rămâi aici,  că nu stau mult!” Am aşteptat ceva vreme în tăcere. După un timp mi s-a  făcut sete. Când am simţit că nu mai pot, am intrat în prima cameră să cer o ulcică cu apă. „Ţi-am zis copile să stai afară, ieşi imediat, urlă speriat moşu meu. ”
     Am dat să ies, înspăimântat de groaza din glasul bătrânului, dar un strigăt, parcă de undeva din adâncuri şi  o mână întinsă a rugă mă făcură să îmi îndrept privirea spre patul bolnavului. Moşul vru să mă împingă afară, dar faţa udată de lacrimi şi speranţă  a lui Silvestru îl pironiră şi pe el. Bolnavul mă chema din priviri. M-am apropiat şi câteva clipe am rămas cu privirea adâncită în privirea lui Silvrestru. Apoi am leşinat. 
     Moşu  a povestit mult timp cum Silvestru, după un oftat lung, şi-a dat sufletul. Nu ştiu cum a ajuns bătrânul la concluzia că eu l-am ajutat pe bolnav să treacă în lumea de apoi, dar asta spunea tuturor. Asta s-a mai întâmplat o singură dată pentru că, desi veniseră mulţi oameni să ceară să le ajut rudele  chinuite, moşu nu mă lăsă. Le spunea că mi-a pierit leacul, dar nu era adevărat. Când i-am spus că pot încerca, m-a repezit: “ Moartea îşi are regulile ei, nu merită să îţi foloseşti tu leacul pentru sufletele unor bătrâni  păcătoşi. Şi apoi să ştii că nu ai leac la oricine, e la fel ca descântecul. Mama mea ştia să decânte de deochi, de frică, dar avea leac doar pentru cine simţea ea. De porci mistreţi descânta doar pentru noi. Pe mine mă descânta de frică, mă  afuma cu tăciuni aprinşi în timp ce bolborosea descântecul.”
“Şi ce spunea, l-am întrebat? “ “Nu ştiu, că mai mult şoptea. Doar când ajungea la “ fugi de la …….să rămână curat, luminat, cum Maica Domnului l-a lăsat”, vocea ei devenea normală, parcă doar atât aveai voie să înţelegi. Restul era doar pentru ea şi lumea ei. Nu ştiu dacă mai ţii minte, dar şi pe tine te-a descântat cu os părăsit. Te-ai născut însemnat, aveai în frunte, în partea stângă, un semn roşu, ca o zmeură. Creşteai şi tu, creştea şi ea. 
      Îmi aminteam când  bătrâna mă lua în anumite zile de mână, mă ducea în grădină, dezgropa un os şi mă freca cu el  peste locul  însemnat. Cred că aveam vreo 4 ani. Semnul mi-a dispărut cu totul în câteva săptămâni, poate chiar zile, nimeni nu mai ştia exact. 
„Probabil de la ea ai darul ăsta şi poate şi semnul.....e ceva.  Cine ştie. La un lucru trebuie să fii cu mare băgare de seama, trebuie să ai grijă de tine cât timp ai darul ăsta, îmi spunea uneori moşul. Nu-i pentru oricine şi dacă nu ştii să te protejezi poate să te doboare. “ 
Singura dată când l-am mai folosit în copilărie a fost când a murit mamaie. Moşu nu a ştiut niciodată. Poate că a bănuit, dar  nu  mi-a zis nimic, niciodată.
      În război am simţit  că am ajuns trimis de Dumnezeu. Gloanţele parcă mă ocoleau,  treceau pe lângă mine şi doborau aproape tot ce era în jur. Moartea venea instantaneu sau, uneori, părea că se retrage cu capul plecat din faţa suferinţei faţă de care părea să aibă o datorie de plătit. Şi atunci ştiam că e rândul meu. Erau cazuri dramatice pentru care nu se mai putea face nimic din punct de vedere medical. Tineri cu trupurile sfârtecate de obuze, ciuruite de zeci de gloanţe şi schije, cu măruntaiele atârnând în afara corpului. Încercam din răsputeri să-i ajutăm pe toţi, să-i tratăm cum puteam mai bine, dar pentru unii venea ziua în care ştiai că nu mai au  scăpare. Şi totuşi moartea nu se grăbea să vină. Morfina era aproape inexintentă şi nu rămânea decât să îi vezi înecaţi în chin şi deznădejde. Pentru unii sfârşitul venea după câteva zile. Dar rămâneau ceilalţi, nu mulţi, doi-trei într-o lună, pentru care agonia părea nesfârşită, chiar dacă ce mai rămăsese din trupurile lor se  transformase în carne vie. I-am ajutat pe fiecare, pe rând.  
      Până în ‘44 am ştiut că nu e rost să fiu cu băgare de seamă, să am grijă de mine cât timp am darul ăsta, cum îmi spusese moşul meu. Ştiam că  asta era misiunea mea şi fusesem ales să o duc la bun sfârşit până la epuizare. Timpul se comprimase, anii deveniseră luni şi lunile zile, uneori doar câteva clipe. Dar în ianuarie ’44 Dumnezeu vru altceva cu mine. Într-o misiune de aducere a răniţilor în spatele frontului îmi pierdui auzul şi 4 degete de la mână stângă. Asta s-a întâmplat în 18 ianuarie. La sfârşitul lunii am fost trecut în rezervă şi am pornit spre casă. Nu înţelegeam de ce mi s-a întâmplat asta. Nedumerirea mea s-a transformat în curând în fericirea absolută, când, odată cu venirea primăverii m-am afundat în  străfundurile carnale ale proaspetei mele soţii, Ana. Felul în care simţeam era de dincolo de  ceea ce ştiam. Era de undeva, din neant. 
      Când am plecat la facultate la Bucureşti, ceea ce trebuia să se întâmple între mine şi Ana părea doar o amânare cu câţiva ani. Când m-am întors de pe front, lucrurile ce trebuiau făcute se făcură. Nunta în timpul războiului e ca şi cum ai  juca la ruletă cu moartea. 
      În iunie  44  am fost rechemat pe front. Armata avea nevoie de sanitari. 
      În august regimentul nostrul a fost trimis să lupte pentru apărarea Iaşului. Bombardamentul îl transformase într-o mare de flăcări. Oraşul a rămas fără apă şi curent electric, mulţi dintre  soldaţi s-au îmbolnăvit  de tifos. Aşa am fost prinşi în sera zilei de 29 august de către soldaţii ruşi care ne-au dezarmat şi luat  prizonieri. Ne-au dus într-un lagăr la Stalingrad, iar după câteva zile am fost urcaţi  într-un tren care transporta animale şi trimişi în lagărele de muncă din Ural. Drumul a durat 28 de zile. Nu primeam apă, doar  raţia zilnică de doi peşti afumaţi şi foarte săraţi cu câte un pesmet. Mulţi dintre camarazii mei au murit după ce au mâncat peştele acela foarte sărat, fără apă.  Ajunşi în lagărele din Ural, am fost repartizat în Peciorlag împreună cu douăzeci  de camarazi din regimentul meu. A urmat o selecţie făcută de doi medici ruşi.Eu am fost printre cei selectaţi  pentru muncă grea  şi m-au trimis în minele din Siberia. Dintre cei douăzeci de camarzi doar eu şi încă unul am supravieţuit. Am stat  în lagăul sovietic din august 1944 până în octombrie 1945. Pe la sfărşitul lunii octombrie ne-au dat drumul, am fost îmbarcaţi într-un tren care ne-a dus prin Polonia şi Ungaria până în România, Carei-Satu Mare de unde am plecat cu alt tren până în staţia din Râmnicu Vâlcea şi apoi la Ploieşti. Am ajuns acasă pe 30 octombrie 1945. Rudele nu se aşteptau să mă întorc, scrisori nu am putut trimite din lagăr, primiseră o scrisoare de la comandament în care eram declarant  dispărut.
      “Am primit scrisoare că eşti dispărut, reuşi să şoptească Ana  printre lacrimi. Toţi mi-au spus că eşti mort şi  că nu are rost să te mai aştept. Tata mi-a zis într-o zi că nu mă mai poate ţine şi că trebuie să  mă mărit pentru că  surorile mele mai mici nu se pot mărita înaintea mea.” 
“Ea nu are nicio vină. Dacă nu era forţată de taică-su nu se mărita cu mine, spuse bărbatul din cameră.” Da, era cel care îmi luase locul. “E gravidă în trei luni, continuă bărbatul.”
 Oftatul Anei nu făcu decât să mă revăşeacă şi mai tare. Pentru noi era sfârşitul. 
      Pe Ana aveam s-o revăd peste 10 ani. A fost ultima oară când am ajutat pe cineva să treacă dincolo. Şi odată cu ea am plecat şi eu. Nu mai voiam, dar nici nu mai puteam să fiu cu băgare de seamă. A fost singura cale să o trec dincolo. 
            -	SFÂRŞIT -