To read this content, please use the ‘Google Translate’ widget to request a translation.

Cătălina Panaitescu participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VI-a, din București, România și are 59 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

     În lumină

LUNI. Nisipul sclipește blând sub razele soarelui reflectat de miriadele de cochilii măcinate. Spuma valurilor zăbovește între pământ și apă, alcătuind volane de dantelă.
     Aici se opri, neștiind cum să continue. La început nu i se păruse mare lucru:
     - Îți alegi un loc și în fiecare zi, timp de cinci minute, privești. Pe urmă scrii ce ai văzut. Nu ai voie să inventezi, îi mai spusese terapeutul.
     Alesese plaja, poate și din cauză că nu fuseseră niciodată împreună la mare. Pricepuse și rostul exercițiului, dar nu credea că o să-i iasă. "Sunt trist" era pentru el același lucru cu "simt tristețe", fiindcă așa era și se simțea: trist. Terapeutul părea însă un tip de treabă și se gândi să nu-l dezamăgească. Până la urmă, poate nici nu era o idee rea, căci reușise, după săptămâni întregi, să se dea jos din pat și să facă ceva.
MARȚI. Undeva, în dreapta, se conturează profilul unei piramide ridicate din câteva pietre suprapuse cu stângăcie. Anoste dacă le separi, împreună capătă sens, așa cum zilele obișnuite formează, una după alta, o viață împlinită.
     Gri. Toate. Așezate previzibil, de la mare la mic, de jos în sus. Banalul ridicat la rang de artă. Nu fusese întotdeauna așa. Își aminti cum se cunoscuseră. Era început de an și holul facultății răsuna de râsete și înjurături tandre. Stătea în fața secretariatului, așteptând un amic, cu speranța că vor reuși să prindă din urmă gașca plecată deja la bere. Ușa se deschidea și închidea într-una, până când, sătul de mișcarea continuă, afișul lipit pe ea se desprinsese și aterizase la picioarele lui. "Echilibrul delicat între știința și arta comunicării" scria pe el, cu litere de o șchioapă dispuse în jurul unei piramide din pietre. Îl pufnise râsul.
     - Cam atât despre echilibru, rostise un glas și râsul cristalin i se alăturase, ca un ecou din ce în ce mai apropiat, pâna când se contopise cu al lui.
     Privise într-acolo și tenul alb, obrajii îmbujorați și bretonul tăiat drept, deasupra ochilor ușor migdalați, îi dăduseră senzația că se uită la o păpușă Kokeshi. Purta o rochie lungă, de culoarea mentei de apă, care se unduia ușor în jurul ei.
     Întrebarea îi plecase spontan de pe buze, fără niciun efort:
     - Ce-ai zice să dăm o șansă comunicării?
     Peste trei luni se mutau împreună, hotărâți să transforme fiecare zi într-un șir neîntrerupt de nebunii. Pentru ea, abia intrată la Arte decorative și design, el - student în ultimul an la Pictură - era poarta spre lumea boemă la care până atunci doar visase și, plină de entuziasm, îi accepta toate fanteziile. Lui îi plăceau inocența ei artistică, încă nealterată de canoanele academice și curiozitatea cu care capta fiecare detaliu al lumii din jur. Când nu aveau cursuri, îi găseai explorând colțurile ascunse ale galeriilor de artă sau strecurându-se pe acoperișuri, ca să admire apusurile, iar diminețile îi prindeau adesea în conversații nesfârșite despre culori și forme.
MIERCURI. Deși nu se vede, soarele își face simțită prezența prin senzația de căldură pe care întregul loc o emană, ca într-o stare de fericire calmă.
     Crezuse că dragostea lui se simte la fel și nu are nevoie de cuvinte, așa că nu-i povestise despre nevoia de izolare care îl însoțea când picta. O vreme nici nu simțise nevoia să se apropie de șevalet pentru că, spre deosebire de colegii lui, care căutau să extragă sensul și esența vieții studiind-o sub lupă, el prefera să se scufunde cu totul în ea, până se transforma într-un rezervor de emoții care, odată ce atingeau un prag critic, se revărsau pe pânză cu forța unui uragan. Se închidea atunci în atelier și întrerupea orice contact cu lumea de afară, pentru că numai așa reușea să se concentreze pe străfulgerările cromatice care căutau, traversându-l, să se materializeze. Când le simțise din nou aura, plecase brusc, fără să o anunțe. O regăsise plânsă, palidă și tăcută, ceea ce îl duruse mai mult decât reproșurile, dar nu-l împiedicase să plece din nou. Uneori câteva zile, alteori săptămâni, într-un flux și reflux permanent pe care nu reușea să-l controleze și care o priva pe ea de posibilitatea anticipării, făcând ca suferința și bucuria să o ia mereu prin surprindere.
JOI. Marea se ghemuiește la pieptul coamei stâncoase din stânga, care o protejează de vânturile puternice. Verdele tufișurilor de la poale se reflectă în apă, îndulcind sclipirea dură a pietrelor.
     Se răzgândi: muntele nu ocrotea, ci izbucnea din mare ca un strigăt de revoltă. Stâncă și apă. Sete de stele și status quo. Îl văzuse din prima zi, dar evitase să se uite într-acolo. Părea locul perfect, dar prăbușirea i se părea inestetică în sine și să nu simți înainte bucuria înălțării, de-a dreptul dezolant.
     Încercările lor de a găsi un echilibru se dovediseră zadarnice. Ca să-și amorțească durerea, ea începuse să bea: la început numai când el era plecat, apoi mai mereu, pentru că culorile erau vrăjmași imprevizibili și nu știa niciodată când o să i-l răpească. El observase, dar nu știuse cum să reacționeze, deoarece se simțea prins între două lumi pe care nu le putea împăca. Și-a dat seama că trebuie să aleagă când, într-o seară, ea a pierdut controlul volanului și s-a izbit de un copac. Atunci renunțase la atelier și își mutase lucrurile acasă, instalându-și spațiul de lucru într-un colț.
VINERI. De un albastru ireal, profund, același în fiecare punct și totuși diferit, cerul are o nuanță apropiată de cea a apei și dacă mijești ochii, cele două, atât de deosebite, par să se unească într-un singur element.
     Se opri asupra acestui gând. Oare cum ar fi să înoți spre linia orizontului, până în punctul în care ești gata să te contopești cu cerul și uitarea? Dar dacă cerul nu este altceva decât o altă mare și te trezești condamnat la veșnicie, între două lumi?
     În timp ce ea se recupera fizic, viața lor împreună aluneca, lent și implacabil, pe făgașul unei existențe banale. Evitau să vorbească despre cele întâmplate și recunoscătoare, ea încerca să-i respecte nevoia de solitudine, numai că în loc să-l ajute, atitudinea ei îi accentua sentimentul de vinovăție. Deveni distant, iar zidul invizibil ridicat de el o făcu pe ea să se simtă respinsă. Curând, niciunul nu se mai simți în stare să reînnoade complicitatea de altădată și bucuria de a fi împreună se stinse. Nefericirea se infiltrase ca un spectru întunecat, luând forma tăcerilor apăsătoare și a meschinăriilor domestice: o cană lăsată pe masă, o ușă trântită din greșeală. Continuase să picteze, dar pânzele lui se nășteau moarte, asemenea unor fetuși încremeniți în timpul etern al neîmplinirii. Emoția cromatică dispăruse și fiecare strat de vopsea era o nuanță a deznădejdii ce reflecta grotesc realitatea, într-o tonalitate coclită.
SÂMBĂTĂ. Ambarcațiunea care se zărește sub forma unui punct la orizont alungă senzația de singurătate, iar nerăbdarea cârmaciului de a-i regăsi pe cei dragi răzbate până la ochii privitorului.
     - Nu ai voie să inventezi, spusese terapeutul.
     Studie din nou pata de culoare și ajunse la concluzia că aducea, mai degrabă, cu un punct de murdărie de pe lentila unui obiectiv fotografic. De două zile nu mai avea pastile și simțea durerea cum crește, dar voia să ia hotărârea cu mintea limpede.
     Crezuse că despărțirea îl va elibera și vechiul lui eu, doar amorțit, va ieși din nou la lumină. În loc de asta, zilele treceau într-o ceață deasă, iar pânzele albe stăteau neatinse. Liniștea care odinioară îl ajuta să picteze devenise acum o capcană a gândurilor întunecate.
DUMINICĂ. Privea nemișcat de cinci minute, fără nicio idee despre ce ar mai putea să scrie. Se apucă să-și recitească notele și își dădu seama că, deși familiare, cuvintele nu îi aparțin. După un timp înțelese: privise totul prin ochii ei. Apasă pe buton și imaginea mării dispăru brusc de pe ecran. Își lua jacheta din cuier și plecă să caute un țărm adevărat.