To read this content, please use the ‘Google Translate’ widget to request a translation.

Ioana Diaconu participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VI-a, din Iași, România și are 44 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

FETIȚA CARE IUBEA PRIMĂVARA

     Într-o dimineață, mi s-a născut sub frunte, în timp ce încercam să-mi dezlipesc genele, o întrebare. Din ce e făcută copilăria? Și-atunci zeci de răspunsuri au început să-mi zburde pe pajiștea minții.
     Copilăria e plăsmuită din steluțe multicolore aprinse în brad când afară miroase a ger, din bunici care își duc nepoții la școală, din bărci făcute din frunze și pasageri închipuiți din sâmburi de cireșe amare, din ploi de vară și bălți în care intri desculță, din seri în care te strigă părinții să intri în casă, din prieteni buni și râsete. Copilăria e frumoasă ca un basm de Vladimir Colin citit de tata, dar, mai ales, e povestea ta, cu desene pe asfalt, păpuși cărora le serbezi ziua de naștere, pantofi de lac și șosete trei sferturi cu cănăfiori, griș cu lapte și dulceață și uneori cu ceai de mentă, când te doare burta. 
     Copilăria are gust de prăjitură Albă-ca-Zăpada și miros de trairi de grădină din care se fac coronițele în luna iunie. Copilului îi e frică de tunete și fulgere și nu vrea să doarmă la prânz. 
     Gândurile despre copilărie vin oare pentru că sunt în clasa a VI-a și simt cum am început să cresc? Sau pentru că, pur și simplu, să mă las purtată de imaginație e cel mai palpitant lucru pe care îl pot face în ultima zi în care stau închisă în casă din cauza vărsatului de vânt? Am lipsit zece zile de la școală, eu care, de obicei, mă trezesc devreme, mănânc pâinea cu unt și cu dulceață, beau laptele cald, îmi pun ghiozdanul în spate și pășesc cu nerăbdare afară din casă, ducându-mi visurile spre curtea plină de copii care aleargă și mai inventează câte un joc chiar înainte de primul sunet al clopoțelului. 
     Când ajung la școală, o găsesc mereu în bancă pe Rada. Ne unește dragostea pentru primăvară și pasiunea pentru cărți. Timpul petrecut împreună este o comoară descoperită în străfundul inimilor noastre înaripate de aceleași idealuri. În fiecare zi, îi aduc mere, covrigi, clătite și alte bunătăți pe care mama mi le strecoară în ghiozdan. Rada nu are bani de buzunar, însă are lucruri care mi se par a fi de mai mare preț: trei frați, o casă văruită în albastru, cel mai frumos accent din clasă la limba franceză și visul să ajungă învățătoare. Bunica mi-a povestit cândva că, în toată sărăcia casei în care locuiește Rada cea de chihlimbar, nu s-a auzit niciodată vreun glas care să se plângă de ceva. Buna Maria a fost icoana copilăriei mele, așa plină de blândețe și iubire cum numai încercările vieții te fac. Mi-e dor de ea mai ales iarna, când toată zăpada de pe pământ nu umple golul lăsat în viața mea de vorbele și de mâinile ei, de mirosul lor de pâine coaptă la vatră și de „nimic rău nu se poate întâmpla cât sunt lângă tine”. 
     Vorbesc cu Rada câte-n lună și în stele, ne sfătuim înaintea unor teste importante și ne încurajăm din priviri când ne ascultă la istorie. Nu știu dacă pașii noștri vor mai străbate aceleași cărări când vom crește, însă voi păstra mereu în amintire chipul fetei cu părul ca nisipul, piele de aramă topită de soare și ochi de pădure, ca pe un dar de mare preț care mi-a luminat un strop de copilărie.
     Printre primele noastre jocuri împreună a fost cel în care ne imaginam cum arată Limba română. 
     – E frumoasă ca cerul vara, când niciun nor nu tulbură albastrul. Ca spicele de aur ale grâului din care iese pâine fierbinte. Ca merele roșii coapte din pomii prădați de năzdrăvani la vremea când sună clopoțelul toamna. Și e bună, fiindcă naște povești pentru copii, îmi spunea Rada.
     – Ca povestea cu Făt-Frumos care s-a născut dintr-o lacrimă? o întrebam eu.
     – Da! Și e visătoare, căci îi plac poeziile.
     Nici eu nu mă lăsam mai prejos:
     – Cred că Limba română e plină de credință în Dumnezeu. Ajută copiii și bătrânii să se roage și preoții să slujească Sfânta Liturghie. 
     – Oare Limba română are copii? voia Rada să știe.
     – Da! Mulți oameni de seamă a crescut Limba română!
     – Pe cine iubește cel mai mult ea? 
     – Cel mai mult îi iubește pe copiii de clasa întâi care învață alfabetul. 
     – Cine o iubește cel mai mult? 
     – A avut un fiu care a iubit-o mult, pe nume Mihail.
     Primăvara, teiul lui Eminescu înfrunzește iar și frunza știe că o să moară toamna, dar crede în învierea de primăvara viitoare. Primăvara, oamenii primenesc mormintele și, cu ouă sângerii, întâmpină Învierea Domnului, care este Începutul a toate. De Paște, toți se strâng acasă, lângă ai lor, vii sau adormiți. După ce au colindat prin lume și L-au răstignit pe Fiul cu prefăcătoria și mândria de oameni cu carte multă, plecați din noroi către lumea nouă, vin la Biserica din sat și Îl prohodesc, plâng și își cer iertare că L-a durut și-L doare încă. Apoi, când stă să se crape de ziuă, duc acasă Lumina de la Părintele Luminii.
     Ce dor mi s-a făcut de Rada!... Abia aștept să mă reîntorc la școală! Cu o șosetă verde și una roșie în picioare, cad în visare. Pentru asta, am neapărată nevoie de o fereastră larg deschisă spre soare, de fotoliul cel mai confortabil din casă și de câteva clătite cu dulceață pregătite de mama. Păsări de tot felul cântă la geam și o adiere caldă de aprilie se joacă de-a v-ați ascunselea printre perdele. Cum încep să simt ceva furnicături în degete, deschid tableta, să mai scriu ceva pe blog. O rază de soare se așază însă pe pervaz și-aud că-mi spune: 
     – Scrie astăzi, te rog, povestea orașului pe care s-a supărat Dumnezeu luându-i primăvara! 
     Cu razele de soare am mai vorbit de câteva ori, rugându-le, dacă îmi amintesc bine, să mai întârzie puțin la joacă, să nu fugă repede la culcare, că doar era vacanța de vară și a doua zi nu mergeau la școală. Mă surprinde doar cererea fragilei spade de lumină. 
     – Cum să scriu o poveste pe care nu o știu?
     – Ți-o voi spune eu, fată nerăbdătoare. Îți voi împărtăși, începu raza mea, povestea unui oraș în care nu am fost până zilele trecute niciodată. E o metropolă în toată puterea cuvântului, știi, cu străzi fără copaci, cu claxoane asurzitoare și serviete încărcate de documente care poartă oameni către birouri fără ferestre, cocoțate în zgârie-nori. În acest oraș nu a mai fost primăvară de zece ani.
     – Cum așa? întreb eu mirată, căci, sincer, nu văd lumea asta fără cireși înfloriți. 
     – Așa e cum îți spun. Eu sunt cam de seama surorii tale, Casiana și abia de curând am ajuns în acel oraș, dar bunica mea a luminat diminețile locuitorilor de acolo mulți ani, înainte să se supere pe ei Creatorul naturii și primăvara să îi ocolească. Totul s-a întâmplat pentru că ei, prea ocupați cu afacerile lor, au uitat să se bucure de frumusețile din jur. Mereu cu capul în pământ, frământați de gânduri, trăiau într-o lume a cifrelor și a asfaltului. Au tăiat copacii și au distrus tot ce era verde, pentru a construi sedii de firme multinaționale și a face șosele rapide. Când nu a mai rămas niciun copac în picioare, păsările nu au mai poposit în acel oraș la înapoierea din țările calde. Triste că trebuie să-și facă alte cuiburi, au zburat în tăcere până la Dumnezeu și I-au povestit cum stau lucrurile. El, Care știa totul, le-a mângâiat și le-a îndreptat cu grijă părintească spre alte meleaguri mai prietenoase.
     Asurziți de claxoane, cu ochii în ecranele telefoanelor, oamenii nici nu au observat că pomii nu mai înfloresc și păsările nu mai cântă în orașul lor. Nu s-au oprit aici. Au construit clădiri din ce în ce mai înalte, parcă pentru a acoperi soarele. Și soarele, mâhnit, a hotărât  într-o dimineață să-L roage pe Stăpânul firii să îl lase să nu își mai trimită razele asupra acelor bieți oameni nepăsători, dacă nu-l voiau. Creatorul S-a mâhnit nespus din cauza lipsei de înțelepciune a locuitorilor metropolei și a hotărât să le dea o lecție, luându-le darul de mare preț pe care li-l dăduse în urmă cu două mii de ani în urmă. Din acea zi, soarele s-a făcut nevăzut pentru oamenii prea ocupați pentru a-l privi cu recunoștință în fiecare dimineață. Neoane albe pe străzi și în clădiri, dar și farurile de mașini deveniseră sursele lor de lumină.
     Ce oameni fără minte, gândesc în timp ce ascult povestea și constat că laptele cu cacao pe care îl împart cu raza de soare, căci doar e musafira mea, s-a răcit în cană. Dacă aș gusta din el, cred, nu știu de ce, că ar avea gust de tristețe.
      – Unde ai mai văzut tu, fată dragă, primăvară fără soare, copaci și păsărele? își continuă raza povestea. Așa că primăvara hotărî și ea să ocolească acele locuri în care nimeni nu o aștepta, nimeni nu o întâmpina cu bucurie și cu ațe de mărțișor și nimeni nu se bucura de frumusețile ei. Dumnezeu, amărât foarte, a dat din cap, îngăduind să se întâmple și asta, poate-poate oamenii vor înțelege că greșesc. Oamenii însă nu au observat lipsa primăverii. Se îmbrăcau mereu cu haine groase, dădeau drumul la căldură în case, birouri și mașini și viața lor anostă curgea neîntreruptă. 
     În acest oraș a ajuns într-o zi un copil care fusese recent adoptat. Andu, așa cum îl alintau prietenii de la Centrul de plasament din care plecase, aduse cu el un puiet de cais, dăruit la plecare de portarul de la centru, ca să îi amintească de el și să prindă rădăcini mai ușor acolo unde va merge. Andu plantă caisul, dar, fără lumina și căldura soarelui, copăcelul era condamnat la moarte. Andu era foarte trist și, deși părinții lui adoptivi îl iubeau mult, nu îi înțelegeau suferința. O rândunică în zbor, rătăcită cine știe cum de stolul ei pe cerul întunecat al orașului, se grăbea să traverseze cât mai repede acele locuri, când a auzit un băiețel plângând pe pământ și a văzut un pom lângă el. Curioasă, s-a apropiat și s-a așezat pe o ramură firavă. Cum nu știa să vorbească cu oamenii, pasărea nu avea habar cum să-l aline pe micuț. Și a început să cânte. Andu s-a oprit din plâns. Soarele a auzit și el cântec de rândunică și l-a înțeles, căci soarele știe toate graiurile din cer și de pe pământ. A răsărit și el de dragul copilului necăjit. Să vezi ce bucurie atunci pe Andu, cais și oameni! Vinovații au ridicat ochii la cer, au stins neoanele, le-a părut rău și au zâmbit. 
     Cerul a lăcrimat cu rouă pe pământ și a crescut iarbă. Dumnezeu a privit spre lume cu iertare și primăvara s-a întors și ea în oraș, chemată insistent de soare, oameni, rândunică și cais. Nu putea să nu se lase îmbunată, mai ales că ziua lui Andu era în luna mai și ce zi de naștere ar fi fost aceea, la care să fie invitați vântul și fulgii de nea, în loc de soare și flori? De acolo vin, de la ziua lui Andu. Ți-am adus prăjitură de caise, suc de toporași și o poveste pe care să o scrii.
     Când raza mi-a fugit, am alergat la mama și-am strâns-o în brațe. Să știe că o iubesc și că îi sunt recunoscătoare pentru dulceața de fragi, mâna rece pe frunte când am febră și iertarea pe care mi-o dăruiește de fiecare dată când greșesc. Să nu se supere cumva, ca primăvara. Apoi mi-am spus: hai la scris, fetițo, că doar raza nu și-a răcit gura degeaba cu tine!