To read this content, please use the ‘Google Translate’ widget to request a translation.

Vlad-Florin Oiegar participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VI-a, din București, România și are 28 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Înger, Îngerașul meu

Înger, Îngerașul meu...
ce mi Te-a luat Dumnezeu,
totdeauna luminează
Viața ce-ntortochează
căi și drumuri, nopți și zile
în tuneluri de zeci de mile
în care-i beznă totală
și-o obsedantă umezeală;
fii-mi mereu Tu călăuză,
nu mă lasă să am scuză,
ci-ncontinuu dă-mi putere
s-ajung la lapte și miere,
s-ajung cât mai departe,
în toate pe cât se poate
Tu mereu mă motivează
păstrându-mi conștiința trează
ca să pot de des a face,
plin de dragoste și pace,
din momentul de pământ 
un lăcaș frumos și sfânt
care timpul să-l transcendă
bifând tot de pe agendă:
toate ce mi-au fost sortite,
toate ce mi-au fost menite,
toate să le-acumulez...
Dă-mi putere! Nu cedez!
Toate să le-ndeplinesc
înainte s-ațipesc.


Niciodată

Viața și Moartea sunt două fețe,
două fețe ale aceleiași monede,
monedă ce-ncearcă să ne-nvețe
învățătură ce peste tot se vede, 
atât că lumea nu se uită
și uită diverse aspecte pe parcurs,
parcurs parcurs cu o privire mută
mutată sporadic prin nisip scurs,
scurs indiferent de-mprejurări,
de vorbe aruncate sau nespuse șoapte,
de fapte ne’nsemnate sau grave urmări
și nu ai ce să faci c-odată-ntâmplate
se-ntâmplă că doar în minte sunt reluări,
timpul înghițind momentu-n veșnicie
ce veșnic răsună-n infinit etern,
așa că tot ce tre’ să-ți mai rămână ție,
rămâi cu tot ce tre’ să simți sub stern
că lumea se simte altfel fiind în viață,
da’ Viața-i oricum doar o altă față,
o față a unei monede azvârlite-n timp
ce-ntruna-și arată fețele-n răstimp
în timp ce-mpinge-te din spate-n ceafă
să te facă atent la de sânge carafă
ce-ți stă pierdută-n decor înainte
în prim-planul vieții, pahare de cuvinte:
de spus, dar înghițite-n sine, uitate;
nocive, sălbatice, crude, spurcate
ce-ar fi trebuit filtrate-n prealabil
ș-ulterior nescuipate...cel mai probabil...

Dar ce să-i faci când banul ăsta te transformă
și ai cu el de-a face-ntreaga-ți viață,
se-nvârte și constant mare reformă
provoacă lent în orice dimineață,
se dă și peste cap și ne învață 
că nu exist-o față fără alta
și oricât spunem că „are pește balta”,
n-avem decât să respectăm moneda,
că fără ea nimic n-am poseda
și spune sincer...de fapt noi ce avem?!
'n-afară d-al Vieții mare blestem
sau de-a Morții imensă bucurie,
ori pune-o tu cum să-ți convină ție,
cum să te lase liniștit în noapte
nepărându-ți-se că s-aud și șoapte,
și glasuri, urlete, chemări...
Atenție la ce alegi că vor fi și urmări!
Și vezi să nu te urmărească reacția
și să nu fii capabil să-i accepți atracția 
veșnică și permanentă-n a ta viață
ce amintește-ți, tu, că-i doar o față
a singurei monede care are valoare
peste oricare alte schimburi valutare
că toate celelalte-s de oameni create
și mereu să te-ntrebi, că-s super întortocheate
căile, gândurile, străfundurile antecedente
ce inevitabil într-un fel sau altu’ lasă amprente
ce cert ceartă certându-se-n cerc la circ
și prin foc tre’ să treci, din cenușă ridic
hoitul putred ce tânjește la Fetița-mi
prefăcută-n cenușă în fața-mi
la fel ca viața-mi atât visată,
sperată, dorită...desființată
deodată veșnic afectată
că Ea n-o să îmi zică „tată”...
Niciodată...


Odă pentru că mi-a luat-O?!

Avut-am încredere-n tot ce-nseamnă Viață
trăind plin de iubire, speranță și amor
și simt constant, intens, acum un dor și greață...
un gol copleșitor în interior. 

Tot ceea ce am făcut, făcut-am să respect
Eternul Verb și sigur că nu-s perfect că-s om,
da’ sincer nu înțeleg niciun atom abject,
nemotivabil în vrun idiom.

Actor fără scenă pierdut într-un decor trist,
merg fără noimă ca un taximetrist pieton,
prăbușindu-mă-n vrie ca un avion, exist
cretă pe beton, fără ton Phyton.

Totuși tot încerc, ce pot să fac?! ca să-mi explic
și nu mă-nvârt în cerc, da' tot nimic nu-nțeleg,
că-i chiar tornadă c-un mimic strateg eliptic
ș-umplut de jeg, nu neg, vreau să mă dreg.

Ajunge-voi cumva, cândva, o dat-odată 
încât ar putea fi de avansată oricât
posibil, poate se poate din gât să scoată
atât d-urât vârât posomorât.

Trimit durere și suferință-n Univers
și câte altele, da' DOOM-ul nu-i stors destul
să poată explica exact tumultul emers
prin vreun vers divers, advers, ars sau șters.

Accept cu greu distrusa-mi soartă tare tristă,
mă-ntreb de ce-i așa de complicată oare
și-mpins inert pe astă de durere pistă
urlu-n rupere și sfâșâiere...

Tind spre infinit, dar mă-ndrept spre nulul zero.
Caut soluție ca pentru Zorro mască.
Paos! Ca-nainte să vorbească Cicero...
Cât riscă o muscă să trăiască!