To read this content, please use the ‘Google Translate’ widget to request a translation.

Adina-Cesarina Moraru participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VII-a, din Comuna Plosca, Jud Teleorman, România și are 24 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Doar iubindu-te pe tine

De voi pierde sutele de foi pe care le-am scris cu dor, pentru tine,
voi păstra această poezie undeva la îndemână,
ca să nu te întrebi vreodată „cine”
te-a iubit o viață dulce ca mierea de albine.

Și când vei spune cu nerușinare că tu ești greu de iubit
și nimeni nu ar face-o…
ți-aș arăta chipul meu luminat de soare,
care strălucește când te vede și doar când te vede,
iar când nu… ceva în mine moare.

Așa că eu sunt cea care te iubește fără încetare.
Te privesc cu admirație și dorință și nu aș ști să-ți explic
că, demult, când pentru prima dată mi-ai zâmbit,
am jurat că tu, și fără flori, ești ușor de iubit.

Dacă aș pierde sutele de foi unde te-am scris în fiecare poezie,
mi-ar fi teamă că nu m-ai crede,
că tu ai păstrat în mine speranța dragostei vie.

Și mi-ar fi teamă că tot ce am pus pe foi ar fi atât de greu
să-ți demonstrez și să-ți explic cât de complicat te-am iubit
și câte părți din mine am pierdut și au lipsit,
și tot atâtea părți din mine am regăsit.

Doar iubindu-te pe tine, m-am iubit din nou pe mine.

Nu aș putea vreodată să-ți rostesc în cuvinte,
nu ai rezista să-ți dovedesc iubirea pe care ți-o scriu…
Pe tine și pe ele vă păstrez în minte până ce, probabil, nu o să mai fiu.

Dacă aș pierde tot ce am scris, aș pierde dragostea ta cu tot cu foi
și cum ți-aș mai arăta ție, iubite, că ne vedeam pe noi
și în viața de apoi?


Confesiuni de noapte 

N-am putut să fim, dar nici nu am încercat,
am fi putut iubi, dar nu ne-am complicat…
N-am putut să fiu femeia ce-ți oferă iertare,
n-ai putut să fii bărbatul ce iubește mai tare.

Și cred că am fi vrut să ne strângem, doritori, la piept,
dar nu am îndrăznit, de teamă că ne-am stinge încet,
încet, dureros, și n-am fi luat în serios
probabil tot ce-ar fi putut fi între noi.

Așadar, n-am considerat avantajos
să încercăm să ne iubim curajos.
Astfel, am rămas unde-am fost dintotdeauna,
anii au trecut și ne-am obișnuit cu ideea:

ne iubim, dar nu în felul ăla și, de aceea,
preferăm să ne-nghițim emoțiile și să ne arătăm puterea.

Nu știu ce simți tu sau câte ți-ai jurat,
nu-mi imaginez cum mă vezi când poate nu ești ocupat,
dar mi-aș dori să-ți mai trec prin minte uneori
și să te gândești că, dacă aș fi, ai veni cu flori.

M-ai săruta profund și m-ai privi,
mă rog, nu știu exact ce ai gândi
dacă ai fi singur o zi.

Eu doar visez, scriind povești despre diverse, și gândesc
cum ar fi să amețești când citești printre ale mele
prostii, foi și gânduri grele.

Eu cred că ai gândi la fel:
că n-am putut să fim, dar nici nu am încercat,
am fi putut iubi, dar nu ne-am complicat.


Povara plecării tale

M-ai ignorat atâta timp, privind în gol, nu către mine,
eu așteptam un semn tăcut, nu voiam să se termine.
Să vii ușor, cum ai venit atunci, în clipa-ntâia,
dar ai plecat, străin grăbit, fără a încheia.

Erai un gând de necuprins, puțini puteau să te înfrunte,
dar eu te-aș fi iubit aprins o viață, poate mai multe.
De ce ți-a fost atât de teamă? De ce n-ai vrut să mă pătrunzi?
Inima mea, firavă-n dramă, a rămas cu răspunsuri nespuse,
pierdute adânc în clipe ascunse.

M-ai sărutat ca un străin, cu graba celui ce pleacă,
și-n urma ta, fără să simt, liniștea a rămas seacă.
Nici n-ai vorbit, nici n-ai privit, doar ai tăcut și-ai dispărut,
iar eu, în mine, te-am păstrat mai mult decât ai fi crezut.

Mi-ar plăcea să te întorci o clipă, să mă privești măcar o dată,
fără cuvinte, doar privirea să-mi rămână adevărată.
Știu că-ți plăceau ochii mei, chiar dacă n-ai rostit vreodată,
dar i-ai mințit privind prin ei și-ai stins lumina lor curată.

Și chiar dacă timpul trece, nu vei scăpa de ce-ai lăsat:
umbră-n suflet voi rămâne, dorul tău neîmpăcat.
Iar tu vei plânge-n tăcere ce-ai pierdut,  va fi-n zadar,
că n-ai trăit la timp ce-ar fi putut fi nemuritor, dulce nectar.

Ai să îmbătrânești cu vina că n-ai știut să simți deplin,
că m-ai lăsat să mă destram în sinea mea, adânc și lin.
Și-n nopțile când liniștea apasă greu ca o sentință,
ai să-mi rostești numele-n gând, arzând de neputință.

Că ai pierdut o inimă ce n-ar fi dat vreodată înapoi,
o femeie ce te-ar fi iubit și-n foc, și-n ploi, și în nevoi.
Dar, pentru că n-ai avut curaj să stai și să iubești cu totul,
vei duce cu tine un război și inima te va durea,

până când tăcerea îți va fi singurul răspuns,
iar gândul meu în tine va rămâne adânc pătruns.