Dan Dițoiu participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VII-a, din Vlădești, județul Vâlcea, România și are 53 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Reflexii acceptabile

„Există urme pe care timpul nu le șterge. Le mută.”

Fragment din proiectul Arheologii afective

Urmele nu dispar, doar își caută locul

Există apartamente care, după zeci de ani, încă mai miros a supă de duminică și a teamă. Acesta este unul dintre ele. Dacă zidurile lor ar fi avut voce, probabil că multe familii nu s-ar mai fi putut privi în ochi, de atâta zgomot. Dar zidurile au ales întotdeauna să tacă, la fel ca țevile, parchetul, și ușile care se închid fără să se trântească.

Baia era cea mai mică încăpere din casă și, poate tocmai de aceea, cea mai sinceră. Nu avea loc pentru mobilă care să se prefacă a fi altceva decât era. Doar o chiuvetă de porțelan cu un fir subțire de rugină sub robinet, și o oglindă dreptunghiulară prinsă direct în peretele albastru-lucios, fără ramă, ca și cum cineva ar fi vrut s-o facă parte din zid, nu obiect separat de el.

Oglinda din baia apartamentului de la etajul doi a încetat să mai reflecte chipuri, dar nu a încetat să păstreze vieți. Sticla îi devenise ușor tulbure spre margini, ca și cum anii ar fi suflat peste ea un abur care nu se mai hotărâse niciodată să plece, în parte și pentru că nimeni nu se uita chiar acolo, la margine.

În fiecare dimineață vedea aceleași gesturi: mâini care își udau grăbite obrajii, periuțe de dinți lăsate strâmb în pahar, prosoape atârnate cum apucau, niciodată aliniate ca fața de masă din sufragerie. Parcă baia singură scăpase de ritualul îndreptării lucrurilor. Și din când în când, devenea martora unor lucruri despre care nimeni nu vorbea la masa de seară.

În după-amiaza aceea, lumina becului îngălbenea încăperea fără să o lumineze cu adevărat. Se așeza pe vopseaua de un albastru lucios a pereților, pe marginea chiuvetei de porțelan și pe umerii Valeriei, cu aceeași perseverență cu care praful se așterne peste mobila pe care n-o mai mișcă nimeni cu anii.

Din bucătărie, prin pereții subțiri ai apartamentului-vagon, radioul gâjâit împingea cu încăpățânare vocea Ornellei Vanoni. Sunetul plutea atingând ușile întredeschise, perdelele și podeaua rece, ca o prezență care știa drumul prin casă fără să mai aibă nevoie de cineva care s-o conducă.

…non m’importa cosa il mondo può pensare… Alla mia triste vita…Non esisto, non esisto. Valeria și-a apropiat încet degetele de gât. Sub piele, vânătaia se întindea în forme neregulate, asemenea unei insule pe care nimeni nu și-ar fi dorit vreodată s-o descopere.

Durerea își pierduse de mult dreptul de a o surprinde. A rămas câteva clipe nemișcată, cu buricele degetelor suspendate deasupra ei, de parcă între atingere și acceptare exista o distanță pe care încă încerca să o negocieze. Robinetul picura la intervale inegale, ca un metronom pe care nimeni nu-l mai potrivise de ani buni. Valeria a numărat trei picături înainte să deschidă cutia de pudră.

Cutia rămăsese deschisă pe marginea chiuvetei, în ultimii ani fusese folosită mai des decât rujul. Buretele atinse pudra maroniu-aurie și în încăperea aceea mică se ridica un miros discret de talc și parfum obosit.

Pudra a început să coboare peste piele cu o delicatețe aproape maternă, prin mișcări lente, egale, răbdătoare, ca și cum mâna ar fi învățat de mult, prin repetiție, exact cât trebuie acoperit și cât trebuie lăsat la vedere ca să nu pară ascuns.

Cu fiecare apăsare, oglinda vedea aceeași femeie ce construia încă o dată un chip pe care lumea l-ar fi putut accepta fără să o judece.

Abia după ceva vreme Valeria a observat că în oglindă mai apăruse cineva. În spatele ei, aproape lipit de tocul ușii, stătea Bogdan, cu o siluetă alungită și mult prea fragilă pentru un copil de 11 ani. Intrase fără ca podeaua să scoată vreun sunet știa exact unde să calce, ca și cum ar fi memorat plăcile de gresie care pocnesc.

Nu clipea aproape deloc și chipul era pregătit să asculte chiar dacă în casă nu vorbea nimeni.

-Se mai vede? a întrebat ea, fără să se întoarcă.

Degetul lui Bogdan s-a oprit la câțiva milimetri de piele, desenând în aer marginile pe care buretele nu reușise încă să le îmblânzească.

-Doar aici… și puțin aici. Apoi și-a retras încet mâna în tăcerea aceea pe care o purta ca pe o haină prea mare.

În baie s-a lăsat din nou liniștea aceea subțire pe care apartamentul o cunoștea atât de bine. Genul de liniște care nu trădează absența sunetului, ci absența întrebărilor.

Din bucătărie continua să vină vocea Ornellei Vanoni, estompată de pereți și de instalația veche a blocului, ca și cum cântecul ar fi circulat prin țevi înainte de a ajunge în camere purtând cu el ceva din fiecare încăpere prin care trecuse.

Valeria și-a ridicat pentru o clipă privirea spre oglindă, nu era pentru prima dată când îl vedea pe Bogdan privind-o astfel. Unele priviri nu aparțin zilei în care se întâmplă, vin din alte spații, din alt timp.

…

Dincolo de ușa băii, holul rămânea același: îngust, cu linoleumul gălbui smuls pe alocuri și lumina care nu ajungea niciodată până la capăt.

Geamul mat al bucătăriei împrăștia cu o seară înainte o lumină roșiatică, incompletă, ce desena pe podea un dreptunghi palid, dar zgomotos în care umbrele părinților se mișcau fără un contur clar, ca niște siluete decupate dintr-un film pe care nimeni nu-l mai oprea.

Bogdan se proptise atunci în fața ușii, suficient de aproape încât lumea de dincolo să ajungă până la el. Dar prea departe ca să înțeleagă dacă există o distanță de la care un copil poate opri ceva. Mâna îi rămăsese pe clanță mult timp: poate câteva secunde sau poate câțiva ani. Timpul, la vârsta aceea, nu se măsura încă în minute, ci în câte bătăi de inimă puteai număra înainte să faci ceva ireversibil.

Apoi a apăsat încet clanța, iar ușa a cedat cu zgomotul acela scurt pe care îl fac uneori lucrurile înainte ca viața să se schimbe.