Florica Mihalcea participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VII-a, din București, România și are 58 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Floarea de colț

A fost odată mai demult într-un ținut de munte, sus, foarte aproape de cer, o floare rară de aproape 250 de ani, numită floarea de colț sau floarea reginei.

Deși era foarte sus, în vale peisajul era mirific, se vedea atât de frumos câmpul plin de flori, păpădiile și macii care îi țineau companie frumoasei flori de colț.

Nu exista zi să nu spună povești florilor, o ascultau încântate de fiecare dată, apoi dansau pe adierea vântului. Soarele le privea cu admirație și le trimitea razele lui jucăușe.

Într-o zi macul o întreabă:

Tu de unde știi atâtea povești?

-Mi le-a spus luna în fiecare noapte, mă încântă de fiecare dată cu inteligența și blândețea ei.

-Eu nu am vrut să fiu regină, dar voi m-ați ales să fiu regina voastră;

-Dar ai meritat din plin titlul, zise macul care era veșnic îndrăgostit de ea;

-Noi trebuie să iubim toate florile la fel, să nu facem nicio diferență.

-Și pe mătrăgună? zise macul furios, ea e otrăvită!,

-Da!, dar nu din vina ei, răutățile uneori ne mai și otrăvesc, când uităm să ne rugăm, să ne cerem iertare, să mulțumim pentru tot.

-Dar florile de ce trăiesc separat?

-Pentru că au nevoie de o anumită temperatură și umiditate, unele flori sunt chiar și în deșert.

-Și de ce sunt colorate diferit?

-Pentru flori albul semnifică puritatea și eleganța, albastrul e cerul și apa, galbenul e soarele și lumina zilei, roșul e dragostea pură, bucurie, veselie iar verdele semnifică echilibru, natură, viață.

-Da! spuse cicoarea, dar unele flori vindecă, de ce oare?

-Să aline suferința oamenilor, și să o tămăduiască, de exemplu florile de sunătoare, gălbenele, mușețelul, toate ne aduc numai vindecare și alinare. Și apoi draga mea, păpădia, știe cineva câtă energie și vindecare stă în puful ei?

-Da! Așa e, rostiră zise toate în cor.

-Pe mine mă face să zâmbesc de fiecare dată, mă gâdilă cu puful ei și îmi aduce multă bucurie, spuse macul.

-Și apoi v-ați gândit la mirosul unic primit de la crini, regina nopții, trandafiri, nu numai că ne aduc alinare, dar și aroma lor este unică în lume.

Dar tu, draga mea regină? Ai vindecat cele mai profunde răni, a venit bătrânul acela care te-a rugat să-l lași să-ți atingă petalele și apoi lacrimile tale l-au vindecat.

Prin vocea ta, prin surâsul tău, i-ai adus numai bucurie, lumină și multă iubire, pe care o uitase de tot.

Să nu uităm dragele mele și de insecte, buburuze, păsări, să le primiți cu multă dragoste, să le înveliți cu petalele voastre, să le feriți de frig și ploaie.

-Eu odată am primit o albinuță foarte obosită, care a adormit, iar eu am săruta-o pe piciorușe.

-Ștrengarul! Și toate florile au zâmbit, nu știam de ce îl iubesc atât de mult, are pistilul în formă de cruce.

-De ce trebuie mereu să ne despărțim? Zise spuse macul supărat.

-Nu vă faceți griji, eu am să mă întorc, căci locul meu va rămâne sus pe creste. Să nu lăsați oamenii să urce sus, vă rog!

-Să nu uitați să cântați, să dansați și să vă rugați, iar cele tinere să le îngrijească pe cele mai în vârstă.

-Hai să facem un pic de liniște, parcă se aude ceva în zare.

Pe această floare-regină, iubirea a trezit-o într-o zi, și parcă se temea să-și deschidă petalele care erau ca niște mici steluțe de culoare albă ca zăpada.

Gura ei luase forma inimii, iar buzele erau de culoarea macului.

Ea simboliza puritatea, perioada de înflorire era vara (iulie-august) și chiar atunci în data de 1 august, sus pe munte trecea un grup de alpiniști, care aveau căști și telefoane la care fiecare asculta muzica preferată.

A rămas impresionată de chipurile lor pline de energie și fericire.

Nu înțelegea nimic din viața oamenilor, tehnologia, telefoanele, aplicații noi pe care nu le  folosea.

A trebuit ușor să le învețe pe toate, îi plăcea foarte mult să intre în mintea oamenilor și să le aducă cele mai frumoase gânduri, de pace, liniște și lumină.

O simplă visătoare, nu era deosebită de ceilalți, probabil diferența o făcea naturalețea ei și gândurile cele mai frumoase.

Ce este iubirea dintre oameni? Se doresc atât de mult, apoi se plictisesc, se urăsc, și la final se despart. Familia din care facem parte poate fi o sursă de putere, când înțelegem asta, strămoșii trebuie onorați cum se cuvine, dacă vrem o viață plină de lumină și iubire.

Vântul adia ușor, și eu dansam după muzica lor, parcă eram vrăjită de cântecul acela, o voce frumoasă bărbătească, profundă m-a uimit. Eram sigură că îl ascultam seara în vis, cunoșteam un chip fără să-l văd niciodată și eram îndrăgostită de el, se gândea ea.

Îi înțelegea fiecare vers, fiecare suspin, fiecare gest, citea chiar și ce voia să-i spună printre rânduri, și cel mai mult o încânta vocea lui, avea ceva intens, erau amândoi în aceleași gând, aceeași emoție, iar el îi cânta în fiecare seară tot ceea ce ei îi plăcea.

Și apoi a dorit atât de mult să-l cunoască, dar nu s-a mai putut.

Totul era împotriva lor: timpul, oamenii și soarta.

Unul din ei a spus:

-Hei, uitați-vă ce floare frumoasă! E atât de mică, să o rupem și să o ducem acasă.

-Nu! Nu o rupeți, există un legământ, și anume cel ce o va rupe, va trebui să se căsătorească cu ea, dar nu vor fi niciodată fericiți, căci ea îl iubea pe băiatul din vis, era promisă lui.

Dar din păcate nimeni nu a ascultat, au ignorat total mesajul, au rupt floarea reginei și a dus-o

într-un castel cu pereții reci, fără viață și fără iubire.

În fiecare zi, asculta muzică, scria, desena, dansa și îngrijea florile.

Căuta în orice lucru, ceva frumos, doar ca să-și uite iubirea ei din vis, iar uneori reușea, alteori nu. 

A luptat din suflet să schimbe ceva, dar nu a reușit. Singura ei fericire a fost o grădină plină de flori care îi mai lua din tristețe, a dăruit copiilor cele mai frumoase lucruri: cântece, poezii, povești, dans.

Mai avea în grădină păsări, gărgărițe, albine, iepurași, fluturași, care îi aduceau multă bucurie în suflet frumoasei regine.

Apoi a urmat o lege care a fost dată pentru a  ocroti această floare de colț.

În inima ei era întotdeauna frumusețe și tristețe.

Pentru că locul ei era sus, aproape de cer și misiunea ei a fost de a aduce bunătate, lumină și iubire.

Niciodată nu a putut  să-și uite iubirea, când plouă, lacrimile sunt toate îmbrățișările lui, și când ninge sunt sărutările ei  pe obrajii lui.