Diana Cristina Apodăriței participă la Concurs de Poezie al Festivalului de Arte, din Cluj-Napoca. Îi dorim succes și îi mulțumim!

Prozaicul din apus

Prozaic mă cred, mă simt;
Nu,
Nu mă simt,
Mă rescriu.

M-am pierdut în comerajul lor.
Îmi reproșez repugnant că sunt exiguu.
Mi-e frică de-aș putea avea dreptate.
Infrangibilă mi-am imaginat povestea.
Am crezut în ele ca și cum aș fi crezut în mine.
 
Port cele mai diatribe discuții cu mine acum.
Visele au devenit peste zi maledicții înfrângătoare.
Un blestem fortuit.
Fug cu sete după resurecție.
 
Fugi în zadar când ești defect din ADN
Durerea îți dilată vasele dar îți contractă mușchii într-un tremur bolnăvicios.
Rămâne doar să pozezi în statuie antică, murdară.
 
Nu-ți permiți să fii ingenuu în arenă.
Dar poți continua să fii un provincial
Să-ți accepți disonanța acerbă pe care o dorești cu patos în dramele viscerale.
 
Acum umple hârtii și golește suflete
Chimioterapie sufletească,
Ce folos când elimini tot ce ai mai bun?

Ultimul capitol

Mă atârn de închipuirea ta, că aş putea ridica ochii din pământ.
Să te iau în braţe.
Dar nu aş săruta decât urmele episodului meu paranoic.
Mi-aş coase rănile dacă aş ajunge la spini.
Spinii trupului meu sunt prea preţioşi, i-am cules căutându-te pe tine.
Şi un astfel de om nu ai putut iubi.
E un labirint plin de noroi,
M-am infestat cu tine.
Mintea îmi joacă feste. Eşti farsa ce o trăiesc mereu.
Mi-am prins corpul printre fiare,
Tipul spartanului însângerat.
Am luptat până când au curs bucăţi din mine;
Simt că lipsa aceasta e parte integrantă din normalitatea funcţionării mele.

Dar cât de nepregătit să fii,
Să începi un război în trupul gol?
Vid intrinsec.
Să te încarcerezi voluntar într-o lume închisă.
Şi să îţi pui lanţuri.
M-am legat de gratiile încinse.

Ar fi pueril să montez vina unei neştiutoare în dreptul numelui tău.
Totul a început să erodeze după ce ai vărsat ultima lacrimă.

Aleg să mă arunc în larg şi îmi asum.
Nici un val nu e prea toxic;
Poate eu am intoxicat apele mării.
Dar ştiu că în adânc e apa cea mai limpede.

Nu am timp să mă despic ca Iona dar aş fi vrut să-i fur cuţitul.
Nu există nimic pe această insulă pustie.
Am clădit o casă umilă din amintirile noastre…
Dar nu mi-am putut face niciodată o oglindă.

Şi aşa m-am crezut Prometeu, zeu de maraton.
Certitudinea constă în coincidenţa ego-ului meu dezgolit şi dispariţia ta.

Zeii m-au eliberat din stânci obligându-mă să-mi ispăşesc sentinţa.
Sunt cioburi în noroi.
Am găsit venin, sânge negru.
Spații atât de goale; și metanol.
Letal.

Este timpul să mă recompun.

Apus silentium

Nu știam să scriu prea mult.
Multe.
Mă afund în fum, în hârtii.

M-am pierdut în sine și în rândul paginii uscate.
M-am uitat frenetic.
În debusolare
M-am întrebat ce-aș fi vrut a scrie
Ținând coală albă în fața ochilor înroșiți.

Degete încleștate pe foaie.
Trei amprente în tuș uscat.

O parte din mine nu poate vorbi, nu poate striga.
Cicatrici ce pot doar să-mi evidențieze trupul,
Îmi tensionez puternic încheieturile.
Pumn strâns ce încarnează unghiile în epidermă,
Deasupra lor, tuș sângeriu.

Niciun cuvânt nu-mi era potrivit, în van să descrie urme de ploi.
Am aruncat zeci de foi.
Am golit înadins scrumiere.
M-au ars netrebuincios degetele.

Mă dor încheieturile, mi se încrețește fruntea.
Rămân în încordare.
 
Contemplez acum.

Prima lovitură ai gasi-o anevoioasă, surprinzându-te total neinițiat.
Ulterior poate doar să te uimească, în speranța ta frivolă că ai fi păzit.
 
Este doar o descendență, vei fi uitat.
Echitatea rănilor e deja în déjà vu.
Să fii lezat anticipat nu ar putea rescrie nici Hadesul.
Nu e nici capăt al letargiei.
Despre o ultimă rană nu poți gândi nimic,
Ți-e scrisoarea morții sau răceala unei supraviețuiri strategice.

Nu am avut idee despre răni.
Am crezut că-mi sunt spectator.
Acum, în mijlocul labirintului asediat
M-au încarcerat într-o celulă goală și transparentă.
M-au așezat la înălțime, expusă în lanțuri și privită insistent de niște străini ursuzi, obtuzi.
Privirile mediocre câștigă detașat în fața flăcărilor necruțătoare.
Partida unui meci social ratat.

Așa că sunt zile în care vorbesc fluent in silentium.

Nu am nimic de spus

Dacă am greșit a fost voit și vulnerabil.
Căci am început prematur să-mi forțez propriile limite.
Am intrat prin efracție într-o carceră acidă
și fum.
Dar spun că-mi asum.
 
Nu mă consumă nicio latură sensibilă ce mi-ar putea tulbura cursul.
Este instabil.
Adicția mea e în mezanin.
În antresol mă găsești pe mine.
 
Pentru că nu am cunoscut culmile înalte
M-am târât cu toate catrafusele după mine
Până am învațat să construiesc arme:
Paleoliticul superior.
Începusem sa evoluez.
 
Mi-a fost dat să pășesc în goliciunea unui suflet murdar.
Am simtit gustul amar al veninului
Nu mi-am spălat toate rănile, încă sângerează.
Cineva mi le-a resuscitat cu supradoză de hiperforină.
Puțin a mai ramas din ce mi-a lăsat.
Și-acum uit de mine lent și riguros.
Încă-mi târâi lanț murdar prins între cui și podea. 
 
De-atunci, de când plouă am fisuri în tavan. 
Uneori ploaia e caldă.
Uneori e sânge de zeu:
acid, cu gust puternic de metamizol.
Apoi văd în umbre și râd de propria-mi criogenizare.
 
E un proces latent, doar până te obișnuiești cu paralizia extremităților.
Nu mă opresc până nu sfâșii aceste lanțuri,
Și voi pleca,
Chiar dacă voi rămâne pe podea.
...pentru că cei care pleacă nu spun nimic.