Anca Lavinia Androne participă la Concurs de Poezie al Festivalului de Arte, din Bacău. Îi dorim succes și îi mulțumim!

Setea

Atâta sete am avut să te sărut nestăvilit
Că mi-am adus aminte tot: cine am fost, de ce-am venit…
Ca sub un văl ce-nceţoşa ai minţii ochi, albul eter
Îmi amăgea cu umbra ta, sufletul gol, în efemer.
 
Eram aproape uneori: mai să te-ating la cât un braţ,
Mai să-mi aşez pe ochii tăi, buzele mele, cu nesaţ.
Mai să-ţi cobor în adâncimi prin irişi porţi spre infinit
Să-ţi zgudui spaţiul necălcat şi împietrit de neiubit.
 
Apoi se întâmpla ceva: mareea n-ajungea la ţărm,
Pe boltă, luna picura de sânge lacrimi de nesomn.
Un vânt nefast ne răsucea când paşii ni se-apropiau
Şi iar bezmetică porneam, doar-doar de urmă o să-ți dau.
 
Conciliant, îmi oferea destinul altceva la schimb,
Dar cum să pot înlocui iubirea asta, ca un nimb?
Ce m-aş pripi să pun în loc, când eu respir prin porii tăi?
Când stele de s-ar stinge-n cer, ar naşte ochii tăi alţi sori?
 
Nu mă găseai, la rândul tău şi resemnarea te-a cuprins,
Ţi-a luat sclipirea din priviri, aproape chiar că te-a învins.
Din când în când mai ridicai spre constelaţii, braţe reci,
Rugându-le a-mi lumina spre tine, tainice poteci.
 
Urmat-am razele lucind spre locu-n care coborau,
Între mesteceni argintii, visând la pieptul tău să stau.
Când am ajuns, nici nu ştiam dacă visez sau m-am trezit,
De vântul doru-ţi îngâna cu glasul surd şi răguşit.
 
Stupefiat te-ai scuturat din inerţia ca de mort,
Cu-aceeaşi sete m-ai băut, nerăsuflând, prin trupul tot.
Am fost ca ploaia în deşert: zvântată faţa îţi era
Şi gura mea mi se usca, de setea ta pielea-mi ţipa.
 
Cum să-mi dai drumul ca să plec? Cum să te las ca să mă pierzi?
Cum să uităm fierbinţi a fi sub frig de palide zăpezi?
Nimica n-o pieri în noi din tot ce simţu-a răscolit,
Oricâte vieţi aş fi avut, în toate ştiu că te-am iubi!

Chilerul căsuţei de ţară

           Inundă parfum de gutuie
           Chilerul căsuţei de ţară,
           Lumina de toamnă haihuie
           Prin ochiul de geam se strecoară.
 
            Şi-n raza pălindă de soare,
            Uşoare plutesc ca un nimb
            De praf argintii grăuncioare,
            Apoi pe vr’un raft poposind.
 
            Din coş pântecos de nuiele,
            Domoală colină se-nalţă:
            Gutui în culoare de miere
            Ce ochii şi nasul răsfaţă.
 
            Cu scopul prădalnic, tenace,
            Pânza îşi ţes prin unghere
            Vreo doi-trei păianjeni, rapace
            Privind musculiţa cum piere.
 
            Un mic paradis primitiv,
            Chilerul căsuţei păstrează;
            Transcende nivel senzitiv
            Trecutul cum stă şi veghează.

Împlinire

Am în ochi luceferi stranii strălucind a lor scânteie
Peste ochii tăi ca marea, verzi, când ziua se încheie.
Şi rămâi cu tine însuţi, năpădit de ne-mplinirea
De a nu găsi în lume chip să-ţi mistuie iubirea.
 
Îţi înghiţi cu noduri suflul: nimenea nu ţi-l respiră
Şi curbura palmei calde n-are trup care-o inspiră.
Mai aproape-ţi pare bine că eşti singur şi-n tristeţe
Aşteptând să cazi în visul ce deschide porţi semeţe.
 
Aluneci uşor spre mine, eu şezând în aşteptare
De un veac sau o secundă... Dar ce importanţă are?
Patul alb damascu-ntinde ca zăpada de poveste,
Negru-mi păr îmbracă perna, mâna-ţi sânu-mi contopeşte.
 
Mi se rânduiesc atomii după forma ta umană,
Îmi arunci valenţe-n aer, universuri se răstoarnă.
Dincolo de somn, trezirea ţi-e atâta de reală
De-mi simţi corpul de lumină şi-unduirea de vestală.
 
Telepatic ne ştim locul: nu-i nevoie de rostire;
Din tărâmul tău dăunezi, renegându-l, caţi ieşire.
Graniţa ce ne desparte când dormirea nu te-aduce,
Pulbere de ea s-alege, vânt stelar purtând-o rece.
 
Atingem perfecţiunea ocrotiţi de stele oarbe,
Eu venită dintr-o lume care lumea ţi-o absoarbe.
Forma chipurilor noastre n-are în contururi seamăn,
Aura ce mă-nconjoară, pe-al tău umăr alb o reazăm.

Luna din pahar

            Din borangic, întinde Luna,
            Ca de sidef, văl selenar,
            Parc-o cuprind, dacă-ntind mâna,
            Să o ferec într-un pahar.
 
            Să îi lipsească Ursa Mare
            Aşa cum tu mie-mi lipseşti
            Şi din deşert fără hotare
            Să văd cum lacrimi îi ţâşnesc.
 
            Mă doare astă suferinţă!
            Parcă aş vrea să o disip...
            Şi-aş vrea, de-au astrele putinţă,
            La ele vehement să ţip!
 
            Absenţa dorul însuteşte,
            Nesomn mi-e somn obositor,
            Spre tine mă îndrept orbeşte,
            În a ta minte mă strecor…
 
            Acolo ne sunt toate juste:
            Doar tu, al meu; doar eu, a ta;
            Rest, zilele-s tocite cruste
            Dintr-un decor de mucava.
 
            În orologiul din perete
            Răgazul este tot mai strâmt,
            Îmi creşte vârsta în regrete
            De câte cioburi am să strâng.
 
            În cel pahar se stinge Luna...
            Atât suntem în Univers!
            Degeaba ne-agităm într-una
            Când pasienţe nu ne ies.