Anca Lavinia Androne participă la Concurs de Poezie al Festivalului de Arte, din Bacău. Îi dorim succes și îi mulțumim!
Setea
Atâta sete am avut să te sărut nestăvilit Că mi-am adus aminte tot: cine am fost, de ce-am venit… Ca sub un văl ce-nceţoşa ai minţii ochi, albul eter Îmi amăgea cu umbra ta, sufletul gol, în efemer. Eram aproape uneori: mai să te-ating la cât un braţ, Mai să-mi aşez pe ochii tăi, buzele mele, cu nesaţ. Mai să-ţi cobor în adâncimi prin irişi porţi spre infinit Să-ţi zgudui spaţiul necălcat şi împietrit de neiubit. Apoi se întâmpla ceva: mareea n-ajungea la ţărm, Pe boltă, luna picura de sânge lacrimi de nesomn. Un vânt nefast ne răsucea când paşii ni se-apropiau Şi iar bezmetică porneam, doar-doar de urmă o să-ți dau. Conciliant, îmi oferea destinul altceva la schimb, Dar cum să pot înlocui iubirea asta, ca un nimb? Ce m-aş pripi să pun în loc, când eu respir prin porii tăi? Când stele de s-ar stinge-n cer, ar naşte ochii tăi alţi sori? Nu mă găseai, la rândul tău şi resemnarea te-a cuprins, Ţi-a luat sclipirea din priviri, aproape chiar că te-a învins. Din când în când mai ridicai spre constelaţii, braţe reci, Rugându-le a-mi lumina spre tine, tainice poteci. Urmat-am razele lucind spre locu-n care coborau, Între mesteceni argintii, visând la pieptul tău să stau. Când am ajuns, nici nu ştiam dacă visez sau m-am trezit, De vântul doru-ţi îngâna cu glasul surd şi răguşit. Stupefiat te-ai scuturat din inerţia ca de mort, Cu-aceeaşi sete m-ai băut, nerăsuflând, prin trupul tot. Am fost ca ploaia în deşert: zvântată faţa îţi era Şi gura mea mi se usca, de setea ta pielea-mi ţipa. Cum să-mi dai drumul ca să plec? Cum să te las ca să mă pierzi? Cum să uităm fierbinţi a fi sub frig de palide zăpezi? Nimica n-o pieri în noi din tot ce simţu-a răscolit, Oricâte vieţi aş fi avut, în toate ştiu că te-am iubi!
Chilerul căsuţei de ţară
Inundă parfum de gutuie Chilerul căsuţei de ţară, Lumina de toamnă haihuie Prin ochiul de geam se strecoară. Şi-n raza pălindă de soare, Uşoare plutesc ca un nimb De praf argintii grăuncioare, Apoi pe vr’un raft poposind. Din coş pântecos de nuiele, Domoală colină se-nalţă: Gutui în culoare de miere Ce ochii şi nasul răsfaţă. Cu scopul prădalnic, tenace, Pânza îşi ţes prin unghere Vreo doi-trei păianjeni, rapace Privind musculiţa cum piere. Un mic paradis primitiv, Chilerul căsuţei păstrează; Transcende nivel senzitiv Trecutul cum stă şi veghează.
Împlinire
Am în ochi luceferi stranii strălucind a lor scânteie Peste ochii tăi ca marea, verzi, când ziua se încheie. Şi rămâi cu tine însuţi, năpădit de ne-mplinirea De a nu găsi în lume chip să-ţi mistuie iubirea. Îţi înghiţi cu noduri suflul: nimenea nu ţi-l respiră Şi curbura palmei calde n-are trup care-o inspiră. Mai aproape-ţi pare bine că eşti singur şi-n tristeţe Aşteptând să cazi în visul ce deschide porţi semeţe. Aluneci uşor spre mine, eu şezând în aşteptare De un veac sau o secundă... Dar ce importanţă are? Patul alb damascu-ntinde ca zăpada de poveste, Negru-mi păr îmbracă perna, mâna-ţi sânu-mi contopeşte. Mi se rânduiesc atomii după forma ta umană, Îmi arunci valenţe-n aer, universuri se răstoarnă. Dincolo de somn, trezirea ţi-e atâta de reală De-mi simţi corpul de lumină şi-unduirea de vestală. Telepatic ne ştim locul: nu-i nevoie de rostire; Din tărâmul tău dăunezi, renegându-l, caţi ieşire. Graniţa ce ne desparte când dormirea nu te-aduce, Pulbere de ea s-alege, vânt stelar purtând-o rece. Atingem perfecţiunea ocrotiţi de stele oarbe, Eu venită dintr-o lume care lumea ţi-o absoarbe. Forma chipurilor noastre n-are în contururi seamăn, Aura ce mă-nconjoară, pe-al tău umăr alb o reazăm.
Luna din pahar
Din borangic, întinde Luna, Ca de sidef, văl selenar, Parc-o cuprind, dacă-ntind mâna, Să o ferec într-un pahar. Să îi lipsească Ursa Mare Aşa cum tu mie-mi lipseşti Şi din deşert fără hotare Să văd cum lacrimi îi ţâşnesc. Mă doare astă suferinţă! Parcă aş vrea să o disip... Şi-aş vrea, de-au astrele putinţă, La ele vehement să ţip! Absenţa dorul însuteşte, Nesomn mi-e somn obositor, Spre tine mă îndrept orbeşte, În a ta minte mă strecor… Acolo ne sunt toate juste: Doar tu, al meu; doar eu, a ta; Rest, zilele-s tocite cruste Dintr-un decor de mucava. În orologiul din perete Răgazul este tot mai strâmt, Îmi creşte vârsta în regrete De câte cioburi am să strâng. În cel pahar se stinge Luna... Atât suntem în Univers! Degeaba ne-agităm într-una Când pasienţe nu ne ies.

Categorii:Concurs de Poezie