Ana-Maria Cristescu participă la Concurs de Poezie al Festivalului de Arte, din Cluj-Napoca. Îi dorim succes și îi mulțumim!

Mosaic

O lună plină ce ține noaptea trează
Stă atârnată de cer și pământu-l veghează,
Sub ochii ei adormiți se întâmplă minuni,
Se nasc copii, mor oameni, se nasc bătrâni. 

Și cine să mai întrebe Luna dacă e obosită?
Dacă în tura de noapte n-ar vrea să fie înlocuită?
Să doarmă și ea pe timp de-ntuneric,
Să viseze inocentă cu un tărâm feeric
Sau feeros, ca la chimie, cu două valențe pozitive, 
Să se trezească în zori fără gânduri captive.

Și mă cuprinde un mare dor de stele căzătoare,
Și mă cuprinde un mare dor de mare, 
Să iau pulsul ei uitându-mă la valuri, 
Să-i caut inima-i în abisuri, să găsesc idealuri... 
Sonar de vise frânte, pe fund de mare uitate,
Împinse să plutească la mal ca niște alge uscate, 
De Soare să trăiască nu sunt lăsate, 
Cu lipsă de speranță au fost împovărate,
Învinse de furia neînțelesei inimi, 
Sunt îngropate în întunericul nemiloaselor adâncimi...

Inima mării face valuri puternice, 
Sângele-i apa sărată, mesajele-i-s cucernice.
Ne cheamă să ne aruncăm în ea, să uităm de propria persoană,
Când ne înecăm, ne îndeamnă să nu mai fugim în goană,
În sfârșit ne putem liniști pe vecie navigând pe valuri, 
Dorul ni-l vor duce pescărușii, vizita-vom noi maluri
Și noi plaje pline de palmieri și nisipuri albe,
Întâlni-vom ș-alte suflete care cu noi or să se scalde, 
Un soare plăcut de vară târzie și băi calde,
Ce-ți poți dori mai mult de la Moarte?


Doare până ajungi acolo... o viață întreagă.
Te chinuie gândurile că se termină totul, de grabă,
Clipa e eternă, Moartea se-ntâmplă tot acum, 
Deci de trăim momentul, de nu, viața tot se preschimbă-n parfum...
Trăit, prezentul îl ții minte, însă fugit îl pierzi în fața sfârșitului,
Totul se petrece într-un timp de dimensiunea clipitului,
Deodată, auzi din depărtare sunetele clopotului,
Faci cu mâna prietenilor, mamei și nepotului,
Te rogi pentru ei să fie fiii norocului
Și să trăiască mai mult decât ai făcut-o tu,
Să șunteze acel scenariu cu iz lugubru,  
În care ei decid momentul sorocului.
 
Poți muri de mii de ori, până devine banal,
În fiece moment câte puțin, până-ntr-o zi când mori pe deplin, 
Suferința își îndeplinește destinul fatal, 
Se termină fitilul și viața nu mai este un chin... 
Moartea este recompensa pentru o viață trăită bine, 
Fără păreri de rău, fără regrete, rușine, 
Fără gânduri grele, fără blesteme, suspine, 
Deși și astea-s de trăit, da' așa-ntr-o doară,
Nimeni nu vrea să fie prins cu ele când are să moară.

Vrem o încheiere apoteotică pe un vârf de munte sfânt, 
Să fim mai aproape de Dumnezeu și mai departe de pământ, 
Deși prin țărână ajungem la El, adică ne-mprăștiem peste tot, 
Nu acceptăm curgerea naturală, credem că este un atotputernic complot. 
Trăim Moartea într-o lume atemporală, 
Ne ajutăm copiii post-mortem să reușească la școală, 
Le șoptim prin intuiție răspunsurile bune,
Când greșesc ne amuzăm de ei, la culme. 
Nimeni nu îi poate acuza de fraude, 
Ba, din contră, primesc chiar laude, 
Ei cresc și-și construiesc cariere reușite, 
Moartea noastră se bucură pentru viețile lor împlinite.


Din fundal se aud voci răgușite, 
Greu de deslușit, parcă în pământ pironite, 
Sunt amintiri ale cântecelor cu glasuri lumești, 
Ce greu e să-ți uiți viața, odată ce o trăiești, 
Ce ușor e să-ți uiți originile, odată ce reușești, 
Ce greu e să adormi, odată ce obosești,
Ce ușor e să te distragi, odată ce te trezești. 

Poème d’amour pour la Poésie ou L’âme Affamée (Poezia Poeziei sau Sufletul Flămând)

Poezie, tu ești un cuvânt, dar și o esență, 
Mesajele tale curg din abundență,
Mă bântui seducătoare cu mare insistență, 
Îmi dai lecții de înot prin viață din starea de prezență. 

Mă porți prin colțuri umbroase ce numai tu le vezi, 
Îmi scoți la soare emoțiile adunate grămezi,
Tu mă rănești și tot tu mă pansezi, 
Lângă mine dormi și tot cu mine dansezi. 

Mă iubești? Eu te iubesc de mult.
În sufletul meu ai un lăcaș de cult, 
De acolo izvorăști și pe hârtie te așterni, 
Te uiți la mine blând, cu ochi materni, 
”Mie poți să-mi spui orice”, îmi șoptești. 
Eu îmi vărs pe tine lacrimi... tu mă liniștești. 
Știi să spui nimic și totuși atât de multe, 
Inima mea e mai mult decât încântată să te asculte. 

Ai un loc însorit în inima mea rănită,
Vii ca o alifie pentru mintea mea rătăcită, 
Când plâng, tu râzi de mine cu versuri despre tristețe, 
Știi să aduci pe fețe mici zâmbete răzlețe,
Faci piele de găină atunci când vorbești, 
Uneori glăsuiești cuvinte grele, nu te sfiești.
 
Ești puternică și pătrunzătoare precum lava fierbinte, 
Sensibilitatea-ți curge, chintesența ta-mi rămâne împietrită-n minte. 
Tu nu ucizi, dar spulberi orice lucru lipsit de valoare, 
Valsezi precum râul ce mi se scurge pe subt picioare, 
Tu veghezi lângă căpătâiul omului ce moare,
Inspiri aer adânc de munte atunci când ești la mare, 
Tu nu trebuie să privești îndelung ca să știi ce e-n zare,
Farul simțirii tale-și-aruncă lumina la mare depărtare.

Poezie, tu te joci cu cuvintele dulci și cu cele amare,
Amesteci borcanele fără păsare, 
Pictezi tablouri sinestezice fără culoare, 
Îi aduci sens omului pe care îl doare, 
Îi dai de ce are nevoie omului care nu are,
Te întinzi suavă în cărți, dar și pe pietrele de hotare.

Seduci fără milă și pe cel ce nu te place, 
Apoi pleci și îl lași să se gândească, 
Îi dai nopți albe în care stă ca pe ace, 
Căci nu credea că are vreodată să te-ntâlnească.

Eu te-am găsit, 
Ești a mea pe vecie, 
Noi deja ne-am căsătorit, 
Sper că lumea știe. 
Fie că vrei, fie că nu îți pasă, 
Tu vei rămâne mereu Poezia mea cea mai frumoasă.  

Mai mult ca perfecta

Atunci când sufletu-ți cântă o sonată sonată,
O iei în jos, la vale, și speri să-nceteze odată,
Din inima stejarului își trage sevă cu înțelepciune,
Are triluri bizare, dar numai intenții bune.

Gânduri, sentimente nespuse,
O sticluță cu scrisori ascunse,
Frământări, atitudini nesupuse,
O carte cu slove nepătrunse.
Te-ndeamnă să te avânți în vârtejul destinului,
Să trăiești ancorat la vocea Deplinului,
Să riști totul pentru nimic, aparent,
Ai prefera nimic pentru totul, inconștient,
Ca atunci când tragi lozul cel mare,
Dintr-o greșeală așa-zis întâmplătoare,
Și-ți făurești viața cea mai frumoasă,
Îți iei mașina visurilor, îți construiești casă,
Felicitări! Ești primul câștigător din istorie,
Care a luat-o pe această traiectorie,
Pe acest drum fără gropi, doar cu o pantă lină,
Însoțit de acei camarazi ce neîncetat te alină,
Îi numești prieteni și prieteni îi vei numi o viață,
Sunt aceia ce îți șterg lacrimile de pe față,
Aproape și departe în același timp foarte scurt,
Parcă intenționat e făcut să fie atât de crud,
Să nu ierte nicio celulă de indispensabila apoptoză,
Să-și lase colții înfipți pe fibrele de celuloză,
Ce rămân neschimbate de trec prin ființa umană,
Se dezintegrează la aer dacă rămân fără hrană...
E un ciclu infinit ce pornește dintr-alt ciclu,
Toate-s împletite-ntr-un imens periplu,
Fără de-nceput și probabil fără de sfârșit,
De unde a pornit acolo s-a și oprit.

Ce ar fi dacă?
Și dacă nu acum, atunci când?
Întrebări ce călătoresc sub formă de gând,
Aș mai cugeta un pic la ele, parcă,
Nu m-aș opri prea curând.
Le văd plecând și îmi displace,
Îmi dau seama că nimic nu le pot face,
Cu ghiulele grele de picioare să le leg nu pot,
La moartea noastră nu găsesc niciun antidot.
Poate însăși moartea este răspunsul căutat,
Devenim mai pașnici odată ce am încetat
Să-ncercăm să deslușim elixirul fericirii,
Pe care cărțile îl divulgă în trei pași simpli,
Dar fericirea nu stă în litere, și nici în spatele lor,
Ea vine din adâncuri, se revarsă în sclipirea ochilor...

Îmbrățișează-ți bucuria și uită-ți apăsarea,
Lasă-ți în urmă fricile și începe căutarea
A ceva ce e în tine, dar nu îl zărești cu ochii deschiși,
Poate are să ți se arate dacă îi ții închiși.
Fericirea nu crește în pom, dar nici în singurătate,
Nu șade nici în materie, uneori nici chiar în fapte,
Ea zace acolo înăuntru și așteaptă să o strigi,
Se și pune la coadă, ca lumea la covrigi,
Își așteaptă rândul în dărătul orbeștii furii,
În fața ei stă disperarea și ai săi copii,
Tristețea, mâhnirea, dezamăgirea, așteptarea,
Până ajunge în față, tu ți-ai abandonat deja cercetarea,
Misiune încheiată, misiune eșuată,
Mai cumperi încă o carte și mai încerci o dată,
Poate de astă dată ai mai mult noroc
Să găsești combinația de cuvinte care să te fericească,
Speri din tot sufletul să găsești cartea pe stoc,
Care are rețeta ce o să te păcălească,
Să îți ignori gândurile rele și să gândești pozitiv,
Să îți îngropi emoțiile grele și să simți cognitiv,
Să alegi ce să simți, doar ceea ce pare de bine,
Restul de culori sentimentale te-ar face de rușine,
Așa că devii un om cu jumătate de măsură,
Îți ocolești cu măiestrie adevărata ta natură,
În care și umbra copacului are un rol important,
Ea atestă existența arborelui într-un mod elegant,
Nici mai mare, dar nici mai subțire,
Redă cu fidelitate până și cea mai întunecată simțire,
Pe care copacul nu se teme să o recunoască,
Acolo-n pădure suferința este firească,
Toate ființele o simt și îi spun pe nume,
Doar în lumea noastră ea trebuie ținută pentru sine.

Un câine, când îl doare, plânge și spune,
Noi, când ceva ne apasă, trebuie să ne ascundem,
Un zâmbet fals să afișăm și mulțumiți să ne pretindem,
Tu ești puternic, nu ai dreptul să te doară!
Doar ce e frumos lasă să se vadă în afară,
Ce e neplăcut pune în Cutia cu Rușine,
Aruncă tot într-un colț întunecat de minte,
Și minte că ești bine, așa se cuvine,
Nimeni nu vrea să audă despre ale tale întortocheate simțăminte.
 
Ai grijă ce simți, ai grijă cu ce te îmbraci,
Ai grijă ce gândești, ai grijă ce grimase faci,
Ai grijă la forme, ai grijă să nu fi paiață,
Ai grijă la dietă, ai grijă să cumperi de la piață,
Ai grijă la zâmbet, ai grijă la cuvinte,
Ai grijă la imagine, ai grijă să fii cuminte...


Fierbe în tine ca un vulcan ce clocotește,
Dar nu lăsa să se vadă că te obosește,
Trebuie să fii puternică, neînfricată, fără rețineri,
Să ai mereu dreptate, să nu ai abateri,
Perfectă! Atât! Atât vreau de la tine!
Atât cât să fie absolut totul bine,
Impecabil în fiecare moment remarcabil,
Orice cuvânt rostești cu voce tare să fie valabil,
Lavabil, nu prea statornic, fără prea multă însemnătate,
Căci omul nu se cunoaște după grai, ci după fapte,
Tu trebuie să arăți că ești vrednică și că meriți să fii apreciată,
De lași doar vorbe-n urmă, vei fi de grabă uitată,
Să fii și atât nu e de-ajuns pentru societatea actuală,
Se caută o minte intelectuală, nicidecum spirituală,
Cu înclinații avide spre excelență profesională,
Cu orice preț trebuie să îți uimești colegii de școală...
“Ce? Aia care era mereu absentă?
Care mă punea să strig în locul ei “prezentă”?
Aia povestea despre existență, tare ciudată,
Ca ea nu am mai întâlnit altă fată...”

Și de se născocesc astfel de spuse despre mine,
Eu le trimit autorilor numai gânduri senine, 
Mă bucură sentimentul c-am răspândit inspirație,
Este ceea ce numesc eu o viață plină de semnificație.

El Búho Blanco (Bufnița Albă)

Un cocoșat ce stă de pază la poartă,
O poartă cocoșată de vreme,
O sonerie stricată considerată artă,
O potecă de piatră mărginită cu crizanteme.
Un castel bântuit de vizitatori nocturni,
O întâlnire fantomatică nebănuită,
O bătrână cu ochi taciturni,
O bufniță albă la fereastra aburită.
Semn rău, semn bun, orice se poate crede,
Verdictul e dat de cel ce o vede,
Prevestește sfârșitul sau un nou început? 
Sună ca unul și același lucru,
Fie ea bufniță vie, fie ea bufniță de lut, 
Pentru Bătrână înseamnă un Animal Sacru. 
Când veghează din ceruri, vede totul de sus,
Privește cu nostalgie profundă veșnicul apus,
Plânge amurgurile căci s-a stins viața unei zile,
Dormitează răsăriturile căci o sperie începuturile. 

Un nesfârșit joc de lumini la geamurile împânzite,
Să fie oare vorba despre Sufletele Neodihnite? 
Dar Bătrâna și Bufnița sunt ființe cu multă înțelepciune
Și știu că Spiritele uneori se țin de glume,
Așadar, urcă în pod să se-ntâlnească cu ele,
Ca nu cumva să le vină ideea să se pună pe rele.

Ușa podului este înțepenită,
O ușă grea cu clanța de mult neclintită,
Din lemn vechi cu miros putrezit,
Ce e de-o seamă cu timpul cel neîmblânzit.
 
 
 
Când în sfârșit pătrund în încăpere,
Spiritele par a fi de negăsit.
Știa de mult că acest loc era plin de mistere,
Dar Spirite nevăzute...? Cine și-ar mai fi închipuit? 


O întreabă pe Bufniță de ea zărește ceva,
Aceasta trage draperia pentru a putea contempla.

Dulapurile-ncep să tremure, să cadă pe rând de pe pereți,
Camera se inundă cu miresme îmbâcsite,
Bătrâna recunoaște niște tineri beți,
Ce râd tare și-și poartă hainele ponosite.
”Voi erați? M-ați speriat de moarte!
Credeam că râsetele vin din altă parte...
De ce beți pe zi-lumină? Încă nu v-ați găsit drumul? 
Bufnița mea dragă, se pare că a venit timpul...”

Acestea fiind spuse, Bătrâna cade în genunchi,
Mâinile i se transformă-n crengi, trupu-i devine trunchi,
Iar capul i se preschimbă-ntr-o coroană cu frunze aurite,
Picioarele-i sunt rădăcini adânci cu vârfuri ascuțite.
Bufnița înșfacă tinerele Spirite rătăcite,
Și le suie de-ndată pe coroană,
Arborele Vieții și al Morții le preface-n Lumină,
Sufletele devin dintr-o dată pure și liniștite.
Nu ponosite, nu bete, nu obosite.
Ușor, se ridică spre tavan ca niște fumuri plutitoare,
Îl traversează încet și astfel întreaga zarvă dispare. 
Bătrânul Copac se reîntoarce la forma Bătrână,
Bufnița cea Albă i se așază din nou pe mână.
”Ce zici, drăguțo, am făcut treabă bună? 
Cred că merităm și noi o licoare cu spumă.” 
 
 
 
Acestea fiind săvârșite, în castel se făcu pace,
Fără suflete cu glume puerile,
În sfârșit Bătrâna liniștită zace,
Cu Bufnița Albă, cu nopțile negre și cu restu-i de zile.

Cine dorește să citească mai multe poezii ale Anei-Maria Cristescu, poate folosi link-ul către blog-ul ei personal: https://awaken-murano.blogspot.com/