Alexandru Leonard Coste participă la Concurs de Poezie al Festivalului de Arte, din Ilia. Îi dorim succes și îi mulțumim!
Ce-aș vrea să fiu și ce sunt?
Aș vrea să fiu ca un vultur Iar din aripile mele să cadă nea, Aș vrea să fiu și un murmur Pe buzele sale de catifea Aș vrea să fiu și-o cascadă Dacă se poate, Maestre, îți cer Nu-mi lăsa pe cap o corvoadă A unor pietre ce nu mă aud nici când zbier Aș vrea să fiu și-o mână de iarbă În zorii unei vieți viitoare Să văd cine trece peste mine cu grabă Și cine mă calcă-n picioare Aș mai vrea să fiu și bătrân Nu râde de mine, Maestre, îți spun Pentru că asta ar însemna că rămân Pe pământ, mai mult decât un cătun Dintre toate câte-aș vrea să fiu În final, rămân cu ce-i mai frumos Un corp care e mai mult decât viu Și un suflet mic, dar voios.
Vorbește-mi!
Vorbește-mi din nou despre tine Vreau să aud pentru mine Cum poate o fată atât de fierbinte Să fie captivă la mine-n cuvinte? Vorbește-mi de mâine, de ieri, Vorbește-mi de azi sau de ce vrei să-mi ceri Dar să nu cumva să uiți, draga mea Că sunt doar al tău, hai să bem o cafea Vorbește-mi de infinit și ideal, Vorbește-mi de sublim sau de magistral Doar spune-mi de tine, iubita mea Cum poate o fată să lucească mai ceva ca o stea? Vorbește-mi de ape, de munți, Vorbește-mi de arbori cu perii cărunți Poți să-mi și șoptești, dacă vrei Doar plăcerea să te aud să nu-mi iei Vorbește-mi de bine, de rău, Vorbește-mi de ce-i al meu și al tău Dar să nu uiți când te chem Că o chemare e mai dulce ca un blestem Vorbește-mi de râuri și mări, Vorbește-mi de gări și de zări Doar te rog cât pot eu de aprins Să nu-mi lași vulcanul vreodată la stins
Muza fericirii
Din clipa-n care am văzut-o O poezie mi-a venit în cap Îndemnul îmi spunea „sărut-o” Și-atunci din suflet mi-a venit să scap Când am privit-o prima dată Ochii ei erau căprui Când am văzut-o a doua dată Aceștia deveniseră verzui A treia oară ochii ei erau albaștri Ceea ce mă face să gândesc Să devin un singur ca sihaștri Că să nu mai pot să o zăresc Mă face ca să uit de mine De tot ce știu și ce gândesc Iar dac-o văd atunci când vine Cuvintele mi se prostesc Tot timpul mi-am dorit o muză Și-aș vrea ca s-o transform în teiul meu Deși îmi pare-a fi confuză E „nu știu ce”, e ca un zeu Atunci când o privesc mă duce gândul La Dionysos, nebune plăceri Încep încet să îmi pierd rândul Și iar mă bântuie niște tăceri Dacă tot am spus de-o poezie Aceast-ar fi „De-or trece anii” Și sper ca să ajung-o profeție Iar pentru asta mi-aș da și toți banii Dacă tot te-am amintit, maestre De-acolo de-unde ești, îți cer Eminescu, dă-mi o adiere Versuri, suflete și sper

Categorii:Concurs de Poezie