Alexandru Leonard Coste participă la Concurs de Poezie al Festivalului de Arte, din Ilia. Îi dorim succes și îi mulțumim!

Ce-aș vrea să fiu și ce sunt?

Aș vrea să fiu ca un vultur
Iar din aripile mele să cadă nea,
Aș vrea să fiu și un murmur
Pe buzele sale de catifea
 
Aș vrea să fiu și-o cascadă
Dacă se poate, Maestre, îți cer
Nu-mi lăsa pe cap o corvoadă
A unor pietre ce nu mă aud nici când zbier
 
Aș vrea să fiu și-o mână de iarbă
În zorii unei vieți viitoare
Să văd cine trece peste mine cu grabă
Și cine mă calcă-n picioare
 
Aș mai vrea să fiu și bătrân
Nu râde de mine, Maestre, îți spun
Pentru că asta ar însemna că rămân
Pe pământ, mai mult decât un cătun
Dintre toate câte-aș vrea să fiu
În final, rămân cu ce-i mai frumos
Un corp care e mai mult decât viu
Și un suflet mic, dar voios.

Vorbește-mi!

Vorbește-mi din nou despre tine
Vreau să aud pentru mine
Cum poate o fată atât de fierbinte
Să fie captivă la mine-n cuvinte?
 
Vorbește-mi de mâine, de ieri,
Vorbește-mi de azi sau de ce vrei să-mi ceri
Dar să nu cumva să uiți, draga mea
Că sunt doar al tău, hai să bem o cafea
 
Vorbește-mi de infinit și ideal,
Vorbește-mi de sublim sau de magistral
Doar spune-mi de tine, iubita mea
Cum poate o fată să lucească mai ceva ca o stea?
Vorbește-mi de ape, de munți,
Vorbește-mi de arbori cu perii cărunți
Poți să-mi și șoptești, dacă vrei
Doar plăcerea să te aud să nu-mi iei
 
Vorbește-mi de bine, de rău,
Vorbește-mi de ce-i al meu și al tău
Dar să nu uiți când te chem
Că o chemare e mai dulce ca un blestem
 
Vorbește-mi de râuri și mări,
Vorbește-mi de gări și de zări
Doar te rog cât pot eu de aprins
Să nu-mi lași vulcanul vreodată la stins

Muza fericirii

Din clipa-n care am văzut-o
O poezie mi-a venit în cap
Îndemnul îmi spunea „sărut-o”
Și-atunci din suflet mi-a venit să scap
Când am privit-o prima dată
Ochii ei erau căprui
Când am văzut-o a doua dată
Aceștia deveniseră verzui
 
A treia oară ochii ei erau albaștri
Ceea ce mă face să gândesc
Să devin un singur ca sihaștri
Că să nu mai pot să o zăresc
 
Mă face ca să uit de mine
De tot ce știu și ce gândesc
Iar dac-o văd atunci când vine
Cuvintele mi se prostesc
 
Tot timpul mi-am dorit o muză
Și-aș vrea ca s-o transform în teiul meu
Deși îmi pare-a fi confuză
E „nu știu ce”, e ca un zeu
  
Atunci când o privesc mă duce gândul
La Dionysos, nebune plăceri
Încep încet să îmi pierd rândul
Și iar mă bântuie niște tăceri
 
Dacă tot am spus de-o poezie
Aceast-ar fi  „De-or trece anii”
Și sper ca să ajung-o profeție
Iar pentru asta mi-aș da și toți banii
 
Dacă tot te-am amintit, maestre
De-acolo de-unde ești, îți cer
Eminescu, dă-mi o adiere
Versuri, suflete și sper