Iulia-Marina Gheorghe participă la Concurs de Poezie al Festivalului de Arte, din Chitila, Jud. Ilfov. Îi dorim succes și îi mulțumim!
Clipe de singurătate
În clipe de singurătate În noapte, când a lunii vrajă Pătrunde-n suflet și în minte Lăsând doar stelele de strajă Unii au vise. Eu am visuri. Aș vrea să le-mplinesc degrabă Analizez, fac compromisuri, Speranța-i singura-mi podoabă. Și căutând dulcea esență Ce-avea să-mi lumineze calea Gânduri străbat fără latență Munții, oceanele și marea. Astfel, c-o singură clipire Ajung în punctul sacru-n care Nu-i loc de vreo dezamăgire Totu-i pentru clarificare. De-acolo-mi pot vedea trecutul, Îmi amintesc orice-ntâmplare Mă reîntâlnesc și cu copilul De care m-am pierdut, se pare. Dar pot vedea și viitorul Ca raze de lumină blândă Ce vor s-atragă visătorul Cu-a lor vibrație crescândă. Pornind pe una dintre raze Îmi simt visurile-mplinite Îmi vin în gând mai multe fraze Și văd zile mai fericite. Dar faptul care mă marchează E re-ntâlnirea cu copilul Pierdut demult, azi mă ghidează Și îmi oferă elixirul. Iar fiindcă luna stă să plece, Și nu pot să nu o ascult Mă-ntorc în lumea mea cu pace Și acum devine demult.
Nucleu
În căutarea fericirii Fără să vreau am înțeles Că împlinirea adevărată Nu va putea fi căpătată Cât timp nucleul vieții-i instabil... Dar ce aș mai putea să fac? Mă uit spre cer, închid și tac Și simt că înaintea mea Nu a existat cineva Să-și scrie un nucleu mai instabil.
Contra timp
Părea că citeam cuvinte îndulcite. Goethe spunea cândva că sufletele sunt fericite Atunci când vor să oprească timpul în loc. Dar am mai apucat Atunci când m-ai îmbrățișat? Acea dulce esență ce mi-a pătruns până-n adâncuri Îmi ține și azi sufletul zburând printre o mie de cânturi. Dar totul cu un preț. Suntem legați de-o ață subțire Ce se despică-n mii de fire. Printre o mie de păcate Mi-e teamă ca rugile să nu-mi fie ascultate. Mi-e teamă de acel blestem. Pentru că nu există dorință mai nevinovată Decât aceea de a muri deodată. Dar ce ar mai fi de făcut? Decât să mă bucur de cuvintele din trecut Și de mirosul lor Ce-mi amintește de parfumul De care sper să nu-mi fie vreodată dor.
Cu leul la capăt de lume
Un leu, o stâncă și un vis. Părea că mă aflu-ntr-o carte. Simțeam că undeva e scris Cumva să ajung mai departe. Și-atunci îl văd, săgeată-n nori, Spre mine-n grabă se îndreaptă, Mă trec deodată dulci fiori Știu că pășesc pe-o nouă treaptă. Selena ceru-l părăsea, Helios doar ieșea pe poartă. Iar el pe-aripă mă ținea Și mă-ntrepta spre-o altă soartă. Zburdând prin spațiu și prin timp Îndat-ajungem la cascadă. Ridic fața-nspre cer și simt Cum apa grijile-mi deznoadă. Arunc o privire-napoi Iar sufletul mi-l simt strivit Cum să mai am speranțe noi, Oare și-acum m-a părăsit? Dar pășind lent spre peșteră Viața-și capătă strălucirea Toți lumea-n lat cutreieră Pentru comoara ce-i ... Și-atunci îi văd venind din larg E leul, dar și-Apripă Mare M-au susținut ca un catarg Și mi-au încredințat un soare. Și chiar de eu m-am îndoit Nu m-au părăsit niciodată Cuvântul dat l-au împlinit Făcând viața divină artă.

Categorii:Concurs de Poezie