Iulia-Marina Gheorghe participă la Concurs de Poezie al Festivalului de Arte, din Chitila, Jud. Ilfov. Îi dorim succes și îi mulțumim!

Clipe de singurătate 

În clipe de singurătate 
În noapte, când a lunii vrajă 
Pătrunde-n suflet și în minte
Lăsând doar stelele de strajă 
Unii au vise. Eu am visuri. 
Aș vrea să le-mplinesc degrabă 
Analizez, fac compromisuri, 
Speranța-i singura-mi podoabă. 
 
Și căutând dulcea esență 
Ce-avea să-mi lumineze calea 
Gânduri străbat fără latență
Munții, oceanele și marea. 
 
Astfel, c-o singură clipire
Ajung în punctul sacru-n care
Nu-i loc de vreo dezamăgire
Totu-i pentru clarificare. 
 
De-acolo-mi pot vedea trecutul, 
Îmi amintesc orice-ntâmplare
Mă reîntâlnesc și cu copilul
De care m-am pierdut, se pare. 
Dar pot vedea și viitorul
Ca raze de lumină blândă 
Ce vor s-atragă visătorul
Cu-a lor vibrație crescândă. 
 
Pornind pe una dintre raze
Îmi simt visurile-mplinite
Îmi vin în gând mai multe fraze
Și văd zile mai fericite. 
 
Dar faptul care mă marchează 
E re-ntâlnirea cu copilul
Pierdut demult, azi mă ghidează 
Și îmi oferă elixirul. 
 
Iar fiindcă luna stă să plece, 
Și nu pot să nu o ascult
Mă-ntorc în lumea mea cu pace
Și acum devine demult. 

Nucleu

În căutarea fericirii
Fără să vreau am înțeles
Că împlinirea adevărată
Nu va putea fi căpătată
Cât timp nucleul vieții-i instabil...
 
Dar ce aș mai putea să fac?
Mă uit spre cer, închid și tac
Și simt că înaintea mea
Nu a existat cineva
Să-și scrie un nucleu mai instabil. 

Contra timp

Părea că citeam cuvinte îndulcite.
Goethe spunea cândva că sufletele sunt fericite
Atunci când vor să oprească timpul în loc.
Dar am mai apucat
Atunci când m-ai îmbrățișat? 
 
Acea dulce esență ce mi-a pătruns până-n adâncuri
Îmi ține și azi sufletul zburând printre o mie de cânturi.
Dar totul cu un preț. 
Suntem legați de-o ață subțire
Ce se despică-n mii de fire. 
 
Printre o mie de păcate
Mi-e teamă ca rugile să nu-mi fie ascultate. 
Mi-e teamă de acel blestem. 
Pentru că nu există dorință mai nevinovată
Decât aceea de a muri deodată. 
 
Dar ce ar mai fi de făcut? 
Decât să mă bucur de cuvintele din trecut
Și de mirosul lor
Ce-mi amintește de parfumul 
De care sper să nu-mi fie vreodată dor. 

Cu leul la capăt de lume

Un leu, o stâncă și un vis. 
Părea că mă aflu-ntr-o carte. 
Simțeam că undeva e scris
Cumva să ajung mai departe. 
 
Și-atunci îl văd, săgeată-n nori, 
Spre mine-n grabă se îndreaptă,
Mă trec deodată dulci fiori
Știu că pășesc pe-o nouă treaptă. 
 
Selena ceru-l părăsea, 
Helios doar ieșea pe poartă. 
Iar el pe-aripă mă ținea
Și mă-ntrepta spre-o altă soartă. 
 
Zburdând prin spațiu și prin timp
Îndat-ajungem la cascadă. 
Ridic fața-nspre cer și simt
Cum apa grijile-mi deznoadă. 
 
Arunc o privire-napoi
Iar sufletul mi-l simt strivit
Cum să mai am speranțe noi, 
Oare și-acum m-a părăsit? 
 
Dar pășind lent spre peșteră 
Viața-și capătă strălucirea 
Toți lumea-n lat cutreieră
Pentru comoara ce-i ...
 
Și-atunci îi văd venind din larg
E leul, dar și-Apripă Mare 
M-au susținut ca un catarg
Și mi-au încredințat un soare. 
 
Și chiar de eu m-am îndoit
Nu m-au părăsit niciodată
Cuvântul dat l-au împlinit
Făcând viața divină artă.