Flavia Cătălina Grasu vine din București.

De-aș putea

De-aș putea să pot să zbor,
Să mă-nalț în cer, s-adorm
Pe fini fulgi ca din mătase
Rupți din Rai, veniți în oaste,

Larga lume-ar fi sub mine,
Lungi priviri uitând în gol,
Întrebându-se cu timpul
Cum ajuns-am eu în zbor.

De-aș putea eu să privesc
Spre astrul palid și lăptos,
Să mă duc cu pași înceți,
Să mă pierd și eu în nor,

Spre-orizont m-aș duce eu,
Pe dalbul zahăr, așteptând
Ca în zare să se-arate-un
Alb de pace, murmurând.

Lebăda

Într-o poieniță mică,
De albe raze luminată,
Pe lacul cu model de frunze
O neagră umbră luneca.

Cum trecea ea, irizantă,
Galbeni fluturi o priveau
Pe zeița elegantă
Pe care-o divinizau.

În mișcarea blândei aripi
Unduioasa apă-nchină
Toți copacii și nuferii,
Admirând marea regină.

Chiar și bolta grea și sură
Caută pe lacu’ albastru
Diafana ființă pură
Ce străluce ca un astru.

Morțile-mpreună

Călăuză-ți fie vânul
Mare pasăre măiastră,
Iar de ție-ți trece gândul,
Sfârșitul o să-ți grăiască.

Nu te mai pripi în asta,
Ea s-a dus, iar tu de stai,
Va veni și-a ta năpastă,
Piatra și dou’ flori bălai.

Du-te, zboară, izgonește
Graiul meu cel omenesc.
Du-te-n nori și te pitește
De-un murmur așa domnesc.

Ăsta-i graiul, e frumos,
Un ton dulce, nemilos,
Ce te-aduce lângă Ea,
Fără suflu, căci e Moartea.