Bogdan Iacob vine din Reghin. Poți citi lucrarea lui și aici:

            În spatele tablourilor

          În sfârșit plecaseră. Fața forțată să stea în aceași poziție timp de mai mult de câteva ore mă durea. M-am destins, simțindu-mă foarte relaxat. Asemenea mie, și familia mea era foarte bucuroasă că puteam să avem parte de odihnă, că puteam ieși la o plimbare în micul teritoriu rezervat nouă. Am lasăt micuța torță din mână. Bineînțeles, nu era foc adevărat în ea. Era prea costisitor de menținut, și în plus, era și mai periculos. Am apăsat pe butonul mare, negru care stingea focul, și am ascuns-o după un ghiveci. Tatăl meu a făcut la fel cu furca, iar mama mea cu grebla. Sora mea mai mică era cea mai norocoasă, ea trebuie doar să stea cu ochii închiși, încolăcită pe iarba întotdeauna verde și reîmprospătoare. Tata a scos cheia cabanei în care locuiam din buzunar. Era o cabană destul de mare, construită din scânduri de cedru din teritorii îndepărtate, cu buștenii noi servind drept podea. Era plăcută la ochi. Cel puțin intrarea, ea era singura parte care se vedea în tablou, deci singura care rămânea neschimbată din toată casa.

            Am intrat în confortul casei bine mobilate, echipată cu toate necesitățile, inclusiv cu o alarmă care ne alerta când cineva se apropia de living room-ul stăpânilor, unde stăteam toți patru atârnați de un perete. Acum nimeni nu era prin preajmă, nimeni nu se uita la tablouri, deci aveam parte de niște liniște. Camera în care stăteam atârnați, împreună cu casa din care făcea parte aparținea a două persoane: Josh și Liza. Judecând după agitația de prin casă, avuseră musafiri. Acum însă se însera, și era timpul să mă bucur de niște odihnă. Mi-am luat pijamaua pe mine. Cum mi-am pus capul pe pernă, am și adormit.

            Visam că făceam parte dintr-un cor. Cântam o piesă veche, folk, despre plapuma albă depusă pe pământ. Însă în vis am devenit confuz în momentul în care ne-am oprit din cântat, dar muzica încă se auzea. Aceasta se transformă într-un sunet ascuțit care devenea tot mai strident, mai acuțit, mai tare, mai neplăcut. Totul se scufundă în întuneric. M-am trezit. Ochii îmi erau grei ca niște gantere, iar eram mahmur de parcă aș fi băut 10 galoane de vin. Alarma ne avertiza că cineva se apropia. Afară era încă întuneric. Chiar dacă nu aveam nici un ceas, știam că nu trecuseră mai mult de zece minute de când terminaserăm tura. Mi-am luat torța și am aprins-o în grabă. Am afișat o expresie fericită, odihnită, lipsită de griji, după care m-am pus să aștept. În tablou trebuia să zâmbesc, dar în realitate chiar nu simțeam nevoia. Josh a trecut grăbit prin salon. Am simțit cum o forță necunoscut mă trage într-o parte. Simțea nevoia să cad la pământ. Totul din cauză că Josh a aranjat un colț al tabloului. După care a plecat, închizând ușa și lumina. Am oftat. Îmi displăcea complet când trebuia să întrerup o activitate doar pentru câteva secunde de stat nemișcat, mai ales atunci când nimeni nu se uita la tablou. Dar treaba era treabă. Nimeni nu știa ce se întâmplă dacă nu erai la locul potrivit la timpul potrivit. Și nu vroiam să aflu. Am intrat în casă, și am fugit până la pat. Nu m-am mai obosit să-mi schimb hainele.

            Când m-am trezit era devreme. Mama și tatăl meu dormeau, dar sora mea nu. Am înștiințat-o că ies la o plimbare. Nu s-a obosit să-mi răspundă, pe o proprietate așa mică nu aveai cum să te pierzi. Afară era cald. Tot timpul era cald. Imaginea din tablou trebuia să rămână la fel, așa că niciodată nu ploua sau ningea. Nimic nu putrezea, nimic nu se învechea. Mă bucuram că nu eram blocat într-un peisaj de iarnă, fără zăpadă, fără plante verzi.  La un moment dat, am obosit. M-am întins pe jos. Iarba era moale ca o saltea. Stăteam și mă uitam la cer. Era o liniște infernală. Nici o pasăre nu ciripea. În caz că uitam drumul către casă, ceva puțin probabil, urmele rămâneau în iarbă pentru câteva ore bune. Știam că mă apropiam de finalul teritoriului alocat nouă. Iarba se întindea la nesfârșit. Însă la un moment dat, o forță te împingea înapoi. Fără nici un avertisment, te simțeai tras înapoi. Aceasta te putea surprinde, și să-ți sclintească piciorul. Când eram mai mic am trăit-o pe pielea mea. La câteva zile distanță tatăl meu a venit cu o idee genială. Am mers și am împrăștiat sare pe  graniță, ca să nu se mai întâmple. Sarea fu dusă de vânt, însă după atâta vreme puteam să simt când mă apropiam de zid. Însă viața de aici era montonă. M-a curpins o poftă de nestăpânit de aventură. Vroiam să simt că mebrele mele sunt în pericol. M-am ridicat în picioare. Instinctul de conservare mă trăgea înapoi. Dar partea malefică din capul meu mă împingea în față. Iar aceasta  era mai puternică. Am continuat să înaintez, fiind curios când aveam să fiu împins înapoi.  Dar precedenta încăierare cu zidul invizibil era adânc îngropată în memorie.

            Am simțit că sunt tras în spate. Părea o forță slabă, prea slabă chiar și pentru memoria mea. Am crezut că scăpasem. Însă partea mai grea acum venea. Am fost împins de o putere inimaginabil de pare. M-am mulat pe trunchiul unui copac din apropiere. Oasele mi-au pocnit într-un cor, fiind acompaniate de gemetele mele. Dacă am vrut adrenalină, ei bine, am primit. Chiar prea multă. Aceasta era licoarea mea magică, singura care mă mai ținea treaz. Mă târam mai mult decât mergeam. Atunci mă izbi  vântul în față. O adiere aducând firecele de praf, niște fire de blană și niște frunze. Desigur, soseau și sunete. Fâșâitul frunzelor, bâzâitul insectelor. Dar mai era ceva. Ceva de nedeslușit. Un sunet, care, la o ascultare mai aprofundată nu suna natural. Un zgomot strident, zgârietor de urechi. Un zgomot ca o alarmă. Am înghețat. De șoc, de frică. Analizând consecințele decizii mele de mai devreme. Nu aveam timp să ajung la tablou. Am închis ochii, și am oftat. Am oftat folosindu-mă de tot aerul din plămâni, dând afară toată disperarea din mine. M-am ridicat în picioare. Mi-am strâns și mai tare pleoapele unele într-altele, hotărât să nu mă văd căzând. Și nu m-am văzut. De fapt, nici nu m-am simțit. Mergeam. În pofida a cea ce credeam eu oase rupte, în pofida durerilor. Și am mers, până am ajuns acasă. Durerea mă ardea din interior, mă făcea tot mai slab, tot mai inconștient. Dar am avut destulă energie să-mi iau torța. Și să ajung la familia mea îgrijorată. În grabă, am uitat să aprind focul fals. Până stăteam și zâmbeam în cea mai falsă expresie din viața mea, am realizat cât de sigur era totul aici. Torță cu foc fals, casă cu colțuri tocite. Chiar și hârtia igienică era una care se dizolva ușor, și nu era toxică deloc. Liza a părăsit încăperea. Am zâmbit, de data asta natural. Adrenalina îmi părăsea corpul, iar prin aceași cavitate se scurgea și conștiența din mine. Totul s-a scufundat în negru.

            Eram întins pe un pat. Mă simțeam surprinzător de bine. Am pfunit în râs. Desigur, eram prea prețios ca să pot să nu mă prezint la tablou. Acest sunet a atras-o pe mama mea, care a intrat în grabă. Ducea o compresă rece,  care mi-a pus-o pe frunte. Am simțit cum senzația răcoritoare se răspândește prin tot corpul. M-am ridicat în capul oaselor. Eram ca nou. Ah, săraca mea mamă, am gândit cu un pic de ironie, așa naivă, nu știe că nu pot păți nimic. Un gând mi-a cutreierat capul. Eram invincibil. Dar sesiunea de gândit intensiv s-a oprit în momentul în care a sunat alarma. Fără întrebări, am făcut ce trebuia făcut. Iar în ziua aceea am stat mai mult de 4 ore pozând pentru drăguții musafiri ai cuplului.

            Majoritatea oamenilor petrec timpul împreună cu cei dragi de Crăciun. Mâncând prăjituri, cântând, în general simțindu-se bine. Dar la noi nu era așa. De fiecare sărbătoare mai importantă ne puteam bucura doar dimineața. Crăciunul acesta am petrecut mai mult de 7 ore în ramă zilnic. Simțeam că fața avea să-mi rămână blocată în acea poziție. Aș fi dat orice pentru niște exerciții care să câstige rezistență mușchiilor gurii. Însă, treptat, m-am reacomodat cu programul normal. Zilele treceau una după alta, fără nici o întâmplare specială, doar dureri musculare și expresii prefăcute.

            Floriile au venit. Dimineața m-am trezit într-o căldură gigantică. Soarele ardea foarte tare. Atât de tare încât te orbea. Însă lumina venea din lateral, chiar dacă soarele era în vârful cerului. M-am încruntat, holbându-mă la flăcările care se apropiau tot mai mult. Spuma curgea din cer, dar nu ajuta. Am fugit departe. Am luat-o pe sora mea de mână. Toți patru am luat-o la goană prin pădure. Când simțeam că suntem răpuși de oboseală, ne-am oprit. Ne-am ghemuit unul într-altul. Stând drept în câmp liber, eram expuși oricărei manifestări ale vremii. Un picur îmi căzu în cap. După care o armată îl urmă. Pentru prima dată în viața mea, ploua. Am început să fug. Pe jos  mi se vedea propriul sânge, vechi, coagulat. Stăteam și mă uitam unde se oprea urma. Apoi mi-am adunat curajul, și am rememorat cum era să leșin în pădure. Dar am făcut un pas drept în zid. Și am trecut.