Elvira-Magdalena Mocanu vine din Dobroești, Jud. Ilfov. Poți citi lucrarea și aici:

DE CE DOARME MOŞ MARTIN ?

De când a început să se depene fuiorul timpului, de atunci au pornit şi oamenii să supună sub pași, palmă cu palmă, păduri și şesuri, dealuri și văi, munţii cei mari și nemiloşi.

Din ceaţa ce învăluie piscurile vine și această poveste. Nu ştiu cine s-a încumetat să pătrundă-n ţara de cremene srăjuită, dar şoaptele furate de acel viteaz au încălecat pe o aripă vicleană de vânt ce mi le-a lăsat la fereastră. Atunci le-am luat degrabă și le-am închis într-o carte. N-am vrut să le pedepsesc, ca pe copiii neastâmpăraţi, ci am dorit să le păstrez, pentru ca astăzi să le îmbrac frumos și să le rog să vă spună și vouă ce mi-au mărturișit mie mai întâi.

Povestea spune că stăpânul muntelui n-a fost dintotdeauna bătrân şi morocănos, ci un tânăr voinic şi pus pe şagă. Îi plăcea să cutreiere împărăţia de arbori și flori, să fluiere cu păsările, să se joace cu veveriţele și să se ia la trântă cu ursul, cel mai bun prieten al său. Dansa cu nimfele lacurilor adânci și cu zânele ce ocroteau izvoarele, pentru care răzleţea crengile copacilor aplecaţi peste unde, lăsând soarele să le acopere cu pulberea-i strălucitoare.

Când venea Iarna, Muntele se întrista pentru că zânele își strângeau vălurile întinse peste păduri și se rătrăgeau în adăpostul palatelor lor. Oricât de mândre şi puternice erau, nu îndrăzneau să ţină piept Iernii și suflării ei ce închega drum lucios peste lumea adâncurilor.

În tot acest timp, muntele stătea mâhnit şi ofta, fiindcă ducea lipsa jocurilor voioase. Numai că, într-o bună zi, pe când ştia că Iarna nu va întârzia mult, se gândi s-o păcălească și să păstreze lângă sine măcar una dintre nimfele cele vesele şi jucăuşe. Aşa că se apropie de un izvor mititel şi şopti

–           Ieși din unde, zânişoară drăgălaşă, să alergăm împreună pe vale!   

–           Nu-mi cere asta, putemicule munte, căci șimt mireasma zăpezii ce-o să vină și nu vreau să-mi îngheţe aripile, răspunse stăpâna izvorului.

–           Nu-i adevărat, minţi Muntele. În poiană nu s-au trecut florile, iar copacii nu şi-au pierdut încă veşmântul, adăugă el. Priveşte! mai zise arătându-i brazii printre care se strecura izvoraşul.

De unde să ştie biata zânişoară, la zilele ei puţine, că bradul nu-și lepăda nicicând haina verde ?

–           Zici că nu-i primejdie să ies din adăpostul meu ? Ştii că Iama poate închide, de vrea, porţile casei mele din ape, fără a-mi lăsa cale de întoarcere ?

–           Ha ! Ha ! Ha ! – râse prefăcut muntele. Iama nu-i mai puternică decât mine !

–           Aşa-i, aşa-i se grăbi să întărească ursul, care tocmai trecea pe acolo. Nu-ţi fie frică, hai să ne jucăm!

Ursul cântă așa: ,, Eu sunt ursul jucăuș

                            Mare, brun, dar nu-s de pluș

                            Sunt un urs adevărat

                            Puternic și ne-nfricat

                            Și îmi place să dansez

                            Să cânt și să mă distrez.

                            Moor, moor, mierea-i bună

                            Aș mânca o săptămână!

                            Moor, moor, moor moor moor,

                            Haideți să dansăm cu spor!,,

Auzind spusele ursului, zânişoara ieși zglobie pe porţile de cristal ale casei sale. Alergă prin poieni spre creste, urmându-l pe prinţul mincinos și depărtându-se tot mai mult de adăpostul său. Nu ştia că-și va plăti scump nesocotinţa. Iama veni și, atingând cu degetele-i fermecate întreaga suflare, îngheţă şi izvoraşul ce clipocea printre brazi.

–            Ce-o să fac acum ? – suspină Muntele, înfiorat, când își dădu seama de greşeala sa şi încercă să-şi ascundă prietena. O aşeză între crengile dese ale brazilor, dar Iama suflă cu putere și o alungă.

Zâna fugi speriată si, cum alerga ea așa, se întâlni cu un iepuraș:

 –          Iepurașule, iepurașule, ajută-mă, că nu mai pot de frig, a venit Iarna și nu stiu unde să mă adăpostesc!

Iepurașul a spus:  Zână drăgălașă, eu sunt mic și nu zbor, mă ascund în vizuină și merg prin zăpadă apărat de blăniță. Aș vrea să te pot ajuta dar am mulți frați și în căsuța mea săpată în pământ nu e loc suficient.

 Zâna  merse mai departe și se întâlni cu o căprioară:

 –          Căprioară dragă, ajută-mă să scap de frigul Iernii, ajută-mă să mă întorc în căsuța mea!

 Căprioara îi spuse:

–           Eu sunt o vietate crescută în desișul pădurii, sunt sperioasă și, dacă se ivește vreun pericol, alerg cât mă țin picioarele împreună cu turma mea. Dacă vrei, urcă pe spatele meu și am să încerc să te duc departe de furia gerului.

Zâna încălecă pe căprioară și aceasta fugi cât o ținură picioarele dar mantia fermecată a Iernii răspandise fiori de gheață pretutindeni. Zânei îi era atât de frig încât nu se mai putu ține pe spatele căprioarei și căzu în zăpadă.

Când văzu ce se întâmplă, Muntele se sperie și, adunând întreaga sa mânie, îi strigă Iernii:

–           Zână rea, trebuie să te potolesti, nu vezi că îmi chinui prietena?

Iarna pluti deasupra pădurii și zise: 

                             Eu sunt Iarna! Pentru voi,

                             Aduc iar covoare noi

                             Albe, reci, dar foarte moi

                             Pe câmpii și peste munte

                             Vin cu ger și zăpezi multe

                             Viforul îmi este frate

                            Să te-ascunzi pe unde bate!

                            Căci îngheață tot în cale –

                            Păduri, flori și zânișoare!

                            Peste soare eu pun ceață,

                            La ferestre – flori de gheață.

                            Cine-i slab și fără blană

                            Să se-ascundă, să se teamă!

                            Și s-aștepte-n vizuină

                            Primăvara ce-o să vină!

Muntele o rugă din nou să îi fie milă de zânișoară:

–           Las-o să intre în căsuța ei din izvoraș! E tare micuță și drăgălașă, și ocrotește izvorașul care alină setea viețuitoarelor pădurii.

 Ursul, vinovat si el de cele intamplate, își ascunse nasul între labe de rusșne și supărare și zise:

–           Iartă-mă, mărită Iarnă, am greșit și îmi pare foarte rău … am sa fac ce poruncesti dacă îți va fi milă de zânișoară. Uite la ea cum tremură, sărăcuța, mai are puțin și se transformă în sloi de gheață…

Iarna spuse cu tristețe:

–           Ce am făcut nu mai pot desface, deoarece suflarea mea este facută să înghete, nu să încălzească. Fulgii de zăpadă ce se aștern pe pământ țin de cald numai semințelor din care primăvara răsar ierburi noi, grâne și flori. Pentru vietăți înseamnă ger și îincremenire și la fel este și pentru zânele neascultătoare…

Copiii care nu-și ascultă părinții trebuie să fie mustrați ca să țină minte și să nu repete greșelile făcute și așa trebuie să se întâmple și cu vietățile .,, Tu, ursule, nu mai ai voie să te joci cât timp natura este sub stăpânirea mea. Să nu te prind că ieși din bârlog după ce acopăr pământul cu pătura mea albă de zăpadă!

 Ursul răspunse trist:

–           Așa va fi, promit să hibernez până la venirea primăverii.

 Muntele suspină și zise:

–           Peșterile mele vor fi casa Ursului peste iarnă. Eu am să-i îndrum pașii să își găsească bârlogul și să se pregătească pentru somn. Așa vor îinvața toate viețuitoarele că împărăția mea nu este un loc în care să călătoresti când natura este îmbrăcată în gheață și zăpadă.

Iarna s-a înduplecat atunci și a desprins din mantia ei fermecată o steluță lucitoare pe care o îndreptă spre zânișoară zicând: Peste zâna din izvor, mantie, te-așterni ușor!

De îndată, zâna micuță se trezi învăluită într-o pătură albă, pufoasă și călduroasă. De atunci, muntele stă nemișcat sub zăpada scânteietoare, amintindu-și an de an fapta sa. Și Ursul se va ține de cuvânt și va dormi de cum se-așterne frigul până când dă firul ierbii, în luna lui Mărțișor iar oamenii trebuie să aibă grijă să nu tulbure linistea pădurii, deoarece chiotele de bucurie pot stârni nămeți uriași peste călători, avalanșe care mătură totul în calea lor.

Cu timpul, locuitorii săi au învăţaţ să-i respecte tăcerea albă, călcând pios pe cărările îngheţate atunci când viaţa-i poartă în împărăţia Muntelui.