Călina-Adriana Mureșan vine din Viișoara, Jud. Bihor. Poți citi lucrarea și aici:

Deasupra lor – zei ruinați

Ți se afundau picioarele în sfoară, știi? Nu, greșesc — era de parcă sfoara se modela pe după picioarele tale, se curba așa cum îi dictau denivelările din tălpile tale, călcâiele și toate bătăturile pe care le ai nu de la acea frânghie, ci de la altele și altele înaintea ei. Erai un zeu acolo, sus-sus deasupra tuturor — încă ești, deși m-ai contrazice. Toate luminile nu priveau decât la tine; la fel și oamenii din tribune: copii mici mititei, adulți, bunici — în jumătatea ta de oră, lumea suferea un fenomen aparte, o miopie în care-și estompa sie însăși contururile ca un dagherotip mâncat de timp și-și închidea culoarea în sine, în tine, sămânță îngemănată soarelui care ni se zdrobea între dinți și ne picura pe limbă nectarul văzduhului. Erai un fulger neasemuit pe funie, un bufon genial ce-și îngenunchea sala cu un gest. Erai frumos și erai tânăr, un Icar înnebunit să-și înghită propriul astru și să-și stăpânească partea de cer prin sângele de stea care-i irigă trupul.

Când săreai, mulțimea își ținea răsuflarea; când te ridicai în mâini mulțimea se ridica și ea, pe marginile scaunelor; când te lăsai pe spate iar călcâiele îți împingeau sfoara, când îți închideai ochii și păreai până și tu că-mbrățișezi moartea cu pieptul deschis și brațele întinse ca îngerii-n cădere mulțimea se ridica, se ridica se ridica, pe rând se ridicau toți cu gurile acoperite — și se prăbușeau înapoi, atunci când degetele ți se închideau în jurul celei de-a doua sfori, când brațul ți se încorda iar corpul se arcuia sub și peste coardă. Deasupra capetelor, deasupra luminilor, a pământului și a tuturor ființelor încătușate de el — erai un zeu deasupra noastră.

Dar știi cum în povestea aceea îngerul favorit se prăbușește și își frânge aripile? Știi cum zeul atotputernic ia trup de om și dispare?

Așa și tu — ai fost îngerul preferat și te-au alungat; ți-ai construit aripi de ceară, dar focul din tine s-a stins înainte să se topească ele. Ai fost un zeu, dar te-au uitat.

Pisicii de Cheshire i-a rupt Alice zâmbetul acela larg, pe Făt-Frumos Rapunzel l-a lăsat să alunece, Phoenixului i s-a rupt creanga de sub gheare, pe Bestie a ucis-o Belle înaintea sătenilor; iar ție, ție ți s-a rupt frânghia sub picioare — deasupra lor, n-ai mai putut-o prinde pe a doua.

Oasele ți s-au vindecat — dar nu sufletul. Ca un Arthur învins nu de luptă ci de iubirea dintre Lancelot și Guinevere, pe tine căderea aceea te-a doborât, nu cele care au urmat după. Pentru că, așa e — au urmat multe după aceea. Coarda nu te mai asculta, picioarele îți tremurau, umerii-ți erau prea încordați, mișcările prea lente, precauția prea mare – cădeai, cădeai, cădeai. Nu te-au mai lăsat să apari în spectacolele importante — cine să aibă nevoie de un zeu care zace-n ruine…?

Și ai dat de heroină.

Viața ta — viața ta a început să se destrame. Îți petreceai zilele și nopțile în sala de gimnastică, în sala aceea care ți-a făcut atâtea vânătăi și cicatrici, pe coarda de exerciții care te tăia până la sânge, atât de rău că-ți legai tălpile-n bandaje și tot mai sângerau. Chiar și așa, cădeai și cădeai și cădeai, întindeai plasa aceea verde de siguranță iar și iar și iar; mușchii-ți erau încordați până la tremurare, corpul epuizat, palmele pline de bășici la cât încercai să te ridici pe ele și nu reușeai. Abia dacă te opreai să bei apă, ce să mai vorbim de mâncare? Leșinai de extenuare și doar atunci — în sfârșit, atunci —, se putea zice că dormeai. Sala devenise căminul tău, iar ceilalți nici nu și-o mai imaginau fără tine. Ieșeai de acolo o singură dată pe zi doar ca să te ascunzi în baie și să-ți legi brațul cu un cordon roșu, să-ți injectezi chestia aia nenorocită în trupul acela minunat — dar te liniștea, nu-i așa? Îți făcea strigătele acelea din cap să tacă, nu-i așa? Mușchii nu te mai dureau, în sfârșit — pentru că nu-i mai simțeai. În sfârșit, erai din nou zeul care ai fost deasupra lor — doar că nu te mai aflai deasupra lor; te prăbușiseși, iar odată prăbușite lucrurile nu se mai pot ridica până ce nu-și repară forma. Vorbesc despre principiul de bază al zborului: asimetriile acceptate numai cu prețul eficienței mișcării. În fapt, nu mai erai un zeu — niciun zeu nu și-ar sacrifica perfecțiunea mișcării, pentru că știu cu toții că de ea depinde natura lor de zei. Fără miezul acela de armonie, nu mai rămânea din tine nici măcar creația unui zeu.

Ai început să te droghezi și în timpul spectacolelor — în cantități mai mici, bineînțeles —, iar asta a părut că dă roade. Mintea, prea amorțită ca să-și mai repete înălțimea la care erai și funia care se rupsese atunci, nu mai intervenea ca un calculator stricat în scenariul pe care mușchii îl cunoșteau atât de bine. Prima oară a funcționat perfect — așa că ai făcut-o și a doua oară, și a treia. La al patrulea spectacol a trebuit să mărești doza; la fel la al cincilea și al șaselea, dar acum erai inclus în spectacole, deci nu conta. Ai tot mărit și ai mărit acea doză până când nu mai puteai privi o coardă fără fiola ta de heroină.

Te descurcai tot mai bine; ți-au spus că-ți vor da ție următorul spectacol cu Alice în Țara Minunilor, fiindcă cel care ți-a luat locul s-a îmbolnăvit. Înțelegi lucrul care te rănea cel mai tare? Înțelegi ce n-ai putut să-ți scoți în niciun fel din cap, înțelegi ce ți-a umbrit și ți-a sufocat ca o buruiană firul de speranță pe care l-ai crescut cu atât de multă trudă? Ai devenit rezerva celui care-ți fusese rezervă atâția ani!, ți-ai zis. Și, cu toate că ai știut că vei crede asta odată ce ți-o vei spune, ai ținut să adaugi: vei rămâne așa toată viața, o rezervă, necunoscută și dispensabilă ca afișele înlocuite spectacol după spectacol. Așa că atunci când ți-ai îmbrăcat costumul acela pe care nu-l mai purtasei de vreo doi ani, a trebuit — a trebuit! — să mărești iar doza. Era șansa ta să-ți recapeți locul printre zei, să răsari din nou deasupra lor. Unica ta șansă, mi-ai spune poate.

Era să mori în acea seară, știi?

Bineînțeles că știi, probabil că ți-au zis-o deja de câteva zeci de ori — dar o repet aici fiindcă mă copleșește certitudinea că-ți pasă mai mult că ți-ai distrus șansa decât de faptul că ai fi putut să nu mai trăiești o alta. Îmi dau seama — durerea pierderii, tristețea care ți-ar putea rupe sufletul în două. Toate-mi sunt familiare.

Te-am privit, știi oare? Nu în felul acela în care te privesc insistent nou-veniții ca să-ți învețe meșteșugul, nu în felul critic în care te urmăresc directorii. Pur și simplu, s-a întâmplat să fiu acolo. Să fiu printre cei care-și țineau răsuflarea când săreai, printre cei care se ridicau pe marginile scaunelor atunci când te ridicai în mâini, printre cei care se ridicau cu gurile acoperite atunci când îți dădeai drumul și-ți închideai ochii, și păreai că invitai însăși moartea să te ia — printre cei care izbucneau în urale atunci când degetele ți se închideau în jurul celei de-a doua funii. Poate nu chiar în mulțime, dar eram și eu mereu acolo. S-a întâmplat să fiu acolo și când coarda a plesnit, iar degetele nu ți-au mai ajuns acea a doua funie. S-a întâmplat să fiu în sala de gimnastică și să aud pârâitul plasei și scrâșnetul dinților tăi, să șterg urme însângerate de tălpi de pe podea. S-a întâmplat ca eu să fiu persoana care te-a găsit atunci în baie, să fiu eu pieptul pe care ai vomitat și brațele de care te-ai ținut.

De ce? Nu-mi dau seama nici eu. Poate e legat de faptul că s-a întâmplat ca eu să fiu înaintea ta zeul care zace în ruine; de faptul că s-a întâmplat să te instalezi în poziția de zeu tocmai când eu mi-o pierdeam. Fiindcă înainte să fii tu deasupra lor, am fost eu. Există un anumit sentimentalism în a vedea pe cineva atât de similar cu tine luându-ți locul — ceva sigur și neîntrerupt precum curgerea anotimpurilor, a timpului, a vieții. Știi, cu toate că înțeleg foarte bine că suntem două persoane diferite, există ceva în mine care de la accidentul tău n-a încetat să-mi repete că poate dacă ți-aș schimba finalul, s-ar produce o schimbare și în al meu. Numește-o speranță dacă vrei, numește-o consolare sau nu-i pune niciun nume. Rezultatul e același.

Te-am însoțit la spital, dar văd că mama a apărut și ea, așa că nu mai rămân — îi voi da doar asta pentru tine și voi pleca. Mama ta — ai văzut-o? Cred că e o femeie tare frumoasă, fiindcă am recunoscut la ea multe dintre trăsăturile tale; atunci când am întâlnit-o însă era într-o stare de nedescris. Avea ochii roșii și rimelul îi picura pe față, tremura toată. Am auzit că nu ai mai vorbit cu ea de când v-ați certat pentru că nu a vrut să te lase să îmbrățișezi viața asta — sper ca acum să fie diferit. Sper să accepte.

N-ai de unde să știi, dar în seara aceea am avut sala plină; am avut sala plină cu oameni care au venit pentru tine — cu oameni pe care i-ai fermecat incurabil și așteptându-se să vadă în pisica lui Alice renașterea Phoenixului. Următoarea dată când se vor aduna vor trebui să primească ce li s-a promis pentru că, știi ceva?, cred că singura minciună din povestea lui Icar e moartea lui. Dac-ar fi murit într-adevăr, soarele i s-ar fi închis în palmă și s-ar fi lăsat stins în căderea lui, a singurului om care l-a sărutat. La fel, mulțimea a zâmbit, da, fără tine; a râs, da, fără tine; și-a ținut, da, răsuflarea, a aplaudat; dar n-au mai fost guri acoperite și ochi nedezlipiți, n-au fost urale și ropote extaziate, n-au fost lacrimi, n-a fost iubire. N-au fost fețele pe care le cunoșteam ca apărând la fiecare spectacol al tău, n-au fost zâmbetele acelea visătoare pe fețele copiilor din sală.

Vreau ca data viitoare să văd din nou zâmbetele acelea, și fețele acelea, și uralele și ropotele, vreau să sar în picioare când sari tu și să-ți slăvesc degetele și corpul atunci când se ridică pe a doua coardă.

Vreau ca data viitoare când urci pe funie să nu mai încerci să fii un zeu, pentru că zeii, știi acum, se evaporă ca roua atunci când oamenii îi uită.

Tu nu ești un zeu — ai fost, și sper să nu mai fii niciodată.

Fii în schimb o stea, și strălucește deasupra noastră — chiar și atunci când cazi.