To read the creation of Bianca Cristina Neculai, request a translation by clicking the “Translate” button.

Bianca Cristina Neculai participă la Secțiunea „Poezie” a Concursului Internațional de Creație Literară, Ediția a III-a, din Ploiești, Jud. Prahova, Romania și are 16 ani. Ea este îndrumată de Prof. Anca Sersum la Colegiul de Artă „Carmen Sylva” Ploiești. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

                                                            DISCUȚIE  CU  LUNA

Stau întinsă pe pat ,cu un mare amalgam în cap.
Cu gânduri care ar înnebuni pe oricine,
Dar nu poți înnebuni un nebun,
Și nici să îmbolnăvești un bolnav.
Așa că rezist.
Mă ridic din pat
Și simt ca și cum mă ridic dintr-un coșciug.
Îmi rup hainele de pe mine,
Mă dezbrac de lanțurile negre ,
Și mă ridic amețită în picioare.
Simt aerul de cavou din cameră,
Semn că deja o parte din mine a murit,
Iar acum tot ce mai are de făcut este să plutească.
Mă uit pe geamul aburit
Și pot vedea nimicul.
Mă apropii. 
Picioarele mi se lipesc de caloriferul pornit,
Iar pieptul generos de geamul rece .
Căldura de jos, anulează recele de sus,
Așa că rămân pe loc.
Stau pentru că simt și altceva ,
Altceva decât haos și durere.
Nu e nimeni pe stradă,
Așa că pot avea intimitate.
Mă uit în sus și te văd,
Mare și albă.
Oare ce mai faci?
Stai acolo pur și simplu,
Uitându-te la toți.
Măcar le-ai cerut permisiunea?
Normal că nu...
Ești Luna,
Deși prefer Selena.
De multe ori m-am întrebat
Cum poți suporta destăinuirile oamenilor din toată lumea?
Ești cea mai populară.
Asta pentru că mereu ești acolo
Și ești și o foarte bună ascultătoare.
Toată lumea te pomenește.
 Fie în scrisori, fie poezii, fie cântece.
Sau, cei ca mine, care vorbesc direct cu tine.
Oricum, astă-seară am vrut doar să te văd
Și să îți spun că ești frumoasă,
Perfectă,
Ca întotdeaua.
Noapte bună, Selena!


                                                     NU  AM  NIMIC!

Am un cap,
Dar nu îl folosesc.
Alții îmi bagă idei greșite în el.
Eu nu am control asupra lui,
Deci nu este al meu.
Am un cap ,dar nu e al meu.

Am un gât.
Pot vorbi cu el,
Dar vorbesc ce vor alții.
Gâtul susține capul.
Am un gât ce doar susține capul,
Deci nici el nu este al meu.

Am doi plămâni.
Nici cu ei nu-mi e rușine.
Ruginiți de la atâtea pachete de țigări,
Obosiți de la multele suspine din fiecare zi.
Doi plămâni și nu sunt buni de nimic.

Lângă plămâni se pare că am și o inimă.
Dar nici aia nu îmi aparține.
Le-am dăruit-o altora, iar ei au tăiat bucăți mari din ea,
Deci ,nu am o inimă.
A mai rămas doar  o pompă de sânge.


Stomacul e găurit de la loviturile vieții.
Nu a mai gustat mâncare bună de mult.
Mânănac ce apuc, să evit oamenii din magazine și terase.
Nici el nu e bun de nimic.

Am un ficat .
O parte din el vrea să plece.
A luat-o puțin spre dreapta.
Ficatul îl dăruiesc cu drag oricărui doritor.
Oricum văd că nu are nimic împotrivă.

Cei doi rinichi ,cred că și ei și-ar dori o pauză.
Și pe ei îi las.
Se pot duce cu ficatul.

Nu sunt o anomalie.
Sunt un om ca oricare altul.
Așa că am două picioare.
Ele poartă toate organele în spate.
Dar unde să mă ducă?
Nu am pe nimeni.
Nu știu nimic.

Mâinile pur și simplu atârnă,
Dar ,în general ,freacă menta.
Ele sunt distruse psihic,
Sunt părtașe la crime.
Ele îmi pun țigările între buze.
Mâinile sunt cele mai nenorocite.

Spatele mă doare de la statul cocoșat,
Gura e crăpată,ochii roșii.
Deci, nu am nimic!
Și, dacă încerc să am ceva,
Mi le iau alții.
Da` ia mai dă-o dracului de viață!


                                                      PASTILE  DE  FERICIRE

Se zice că este  atât de ușor să zâmbești!
Da,este ușor.
Dar asta doar pentru cei fericiți.
Noi,ceilalți putem zâmbi doar mecanic.
Ridicăm din colțul gurii,
Deschidem ochii mai mult,
Și sperăm să nu se prindă careva.
Asta e zâmbetul nostru.
Unul mecanic,
Care oricât de mult ne-am dori,
Nu se simte ca cel natural.
Iar, dacă alegem să nu ne mai prefacem ,
Să fim cu ochii aproape închiși,
Cu gura seacă și arcuită în jos,
Vom începe să fim întrebați dacă suntem bine,
Și de ce ne-a picat brusc, toată bună dispoziție.
Ei bine, să stiți că nu am avut de la bun început acea bună dispoziție.
Să stiți că și eu aș vrea să râd,
Să zâmbesc
Și să mă simt bine.
Dar gândul ăsta mai poate aștepta,
Pentru că încă nu s-au inventat pastile de fericire.