Cristina Ungureanu, Poezie, Grupa III

De Festival 4 Arts „Dan Iordăchescu” pe 26 iunie 2022

To read the creation of Cristina Ungureanu, request a translation by clicking the “Translate” button.

Cristina Ungureanu participă la Secțiunea „Poezie” a Concursului Internațional de Creație Literară, Ediția a III-a, din Suceava, Romania și are 21 de ani. Este studentă a Universității „Ștefan cel Mare” din Suceava. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Secol al frumuseții

Frumusețe, 
Concept cu picioare lungi
Și trup de gazelă 
Între coapsele tale 
Se întrezăresc 
Suflete care lăcrimează
Fiindcă le strivești
Le pui în față un zid 
Și le transformi 
Esența 
În ceea ce tu numești 
,, femei frumoase ‘’
Dar te întreb: 
Dacă toți suntem oameni
Ce mai contează că unul e mai gras, mai slab
mai scund, ori mai înalt? 
Chiar crezi că un amărât de trup
Te poate face plăcut?
Crezi că în trupuri perfecte 
În această epocă
Nu se ascund resemnare, dorință și regrete?


Tinerețea nu e timpul poeziei
 
Soarele a revenit și totuși norii încă au culoarea indignării
În tren se-aud melodii cu versuri parcă de plastic
Nu știu când sau unde și-au pierdut esența
Dar poate a fost ascunsă
Într-un cufăr
Și-aruncată în mare
Nu știm când am ajuns să fim prădătorii propriilor noastre inimi
Nici când ne vom opri din această fugă după iluzii
Cert este că ne place să fim comozi
Și ne mai place să credem că trăim frumos
Iar alții sunt singurii mânjiți de glod
De ce am pierde timpul uitându-ne în oglindă?
Este mult mai ușor să te uiți la celălalt
Și să spui că se comportă ca o ,,iudă”
De ce am citi o carte bună în secolul tehnologiei?
Doar bătrânii scriu!
Tinerețea nu e timpul poeziei
De ce am bea un ceai cu tata?
De ce l-am bucura la ceas de seară
Oricum a îmbătrânit, e limitat
Mai are un pic și stă să moară
Nu face altceva decât să fie stresant
Să se plângă de spate pentru a mia oară
Și să spună că totul în jur a devenit agonizant
Metafore și cuvinte
Astea ce-ar putea să schimbe
Daca oricum nimeni nu le simte?
Metafore și morminte
Oricum nu le citește nimeni
Fiindcă tinerețea nu e timpul poeziei!
Între timp trenul se umple cu o lumină aurie
Semn că soarele stă să moară
Azi a nu știu câta oară
Se văd urme de pași în tren
Semn că pe aici au trecut oameni
Și cu speranță tind să cred că măcar unul dintre ei a fost real
Asta este o poezie fără final
Fiindcă nici eu nu știu finalul poveștii
Poate finalul nostru va fi
Ca al omului bețiv care urcă în tren și uită să coboare!


Sevă

Copac al copilăriei mele
Ieri erai un prun, azi ești nuiele
Doar un trunchi, o piatră de mormânt
A mai rămas din tine pe pământ
 
Azi ești o bucată de lemn
Într-un bordei cu sobă
Pentru mine ești al inocenței
semn
Ieri îi erai livezii garderobă

Tu ai fost martorul tăcut
care-mi știe clipele de groaza
Printre crengile de prun descoperisem o oază
Descoperisem scrisul, liniștea și repausul lacrimilor
de amiază
 
M-ai învățat să fiu copac
Să fiu vrednic, să înfloresc
Chiar și atunci când oamenii
Nu mă ocrotesc

Mi ai oferit culoarea ta
Pe buze, în mana și n gând 
Din ea am făcut condei
Și am început a scrie versuri 
Despre frumusețea florilor de tei 

Prin fanta de sub ușă
Să mă îmbrățișezi în visul tău
Să nu uiți că ți-am fost prietenă
Și-ți voi fi mereu
 
Lângă tine voi planta un alt copac
În amintirea clipelor ce-au fost
Îl voi învăța să prindă rădăcini
Și să se întindă până la soare
 
Acum te las, iubitul meu
Să-ți dormi somnul cel de veci
Fiindcă te iubesc,
te las acum să pleci din gândul meu …