To read the creation of Cristina Ungureanu, request a translation by clicking the “Translate” button.
Cristina Ungureanu participă la Secțiunea „Poezie” a Concursului Internațional de Creație Literară, Ediția a III-a, din Suceava, Romania și are 21 de ani. Este studentă a Universității „Ștefan cel Mare” din Suceava. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Secol al frumuseții Frumusețe, Concept cu picioare lungi Și trup de gazelă Între coapsele tale Se întrezăresc Suflete care lăcrimează Fiindcă le strivești Le pui în față un zid Și le transformi Esența În ceea ce tu numești ,, femei frumoase ‘’ Dar te întreb: Dacă toți suntem oameni Ce mai contează că unul e mai gras, mai slab mai scund, ori mai înalt? Chiar crezi că un amărât de trup Te poate face plăcut? Crezi că în trupuri perfecte În această epocă Nu se ascund resemnare, dorință și regrete? Tinerețea nu e timpul poeziei Soarele a revenit și totuși norii încă au culoarea indignării În tren se-aud melodii cu versuri parcă de plastic Nu știu când sau unde și-au pierdut esența Dar poate a fost ascunsă Într-un cufăr Și-aruncată în mare Nu știm când am ajuns să fim prădătorii propriilor noastre inimi Nici când ne vom opri din această fugă după iluzii Cert este că ne place să fim comozi Și ne mai place să credem că trăim frumos Iar alții sunt singurii mânjiți de glod De ce am pierde timpul uitându-ne în oglindă? Este mult mai ușor să te uiți la celălalt Și să spui că se comportă ca o ,,iudă” De ce am citi o carte bună în secolul tehnologiei? Doar bătrânii scriu! Tinerețea nu e timpul poeziei De ce am bea un ceai cu tata? De ce l-am bucura la ceas de seară Oricum a îmbătrânit, e limitat Mai are un pic și stă să moară Nu face altceva decât să fie stresant Să se plângă de spate pentru a mia oară Și să spună că totul în jur a devenit agonizant Metafore și cuvinte Astea ce-ar putea să schimbe Daca oricum nimeni nu le simte? Metafore și morminte Oricum nu le citește nimeni Fiindcă tinerețea nu e timpul poeziei! Între timp trenul se umple cu o lumină aurie Semn că soarele stă să moară Azi a nu știu câta oară Se văd urme de pași în tren Semn că pe aici au trecut oameni Și cu speranță tind să cred că măcar unul dintre ei a fost real Asta este o poezie fără final Fiindcă nici eu nu știu finalul poveștii Poate finalul nostru va fi Ca al omului bețiv care urcă în tren și uită să coboare! Sevă Copac al copilăriei mele Ieri erai un prun, azi ești nuiele Doar un trunchi, o piatră de mormânt A mai rămas din tine pe pământ Azi ești o bucată de lemn Într-un bordei cu sobă Pentru mine ești al inocenței semn Ieri îi erai livezii garderobă Tu ai fost martorul tăcut care-mi știe clipele de groaza Printre crengile de prun descoperisem o oază Descoperisem scrisul, liniștea și repausul lacrimilor de amiază M-ai învățat să fiu copac Să fiu vrednic, să înfloresc Chiar și atunci când oamenii Nu mă ocrotesc Mi ai oferit culoarea ta Pe buze, în mana și n gând Din ea am făcut condei Și am început a scrie versuri Despre frumusețea florilor de tei Prin fanta de sub ușă Să mă îmbrățișezi în visul tău Să nu uiți că ți-am fost prietenă Și-ți voi fi mereu Lângă tine voi planta un alt copac În amintirea clipelor ce-au fost Îl voi învăța să prindă rădăcini Și să se întindă până la soare Acum te las, iubitul meu Să-ți dormi somnul cel de veci Fiindcă te iubesc, te las acum să pleci din gândul meu …