To read the creation of Mihaela Obada, request a translation by clicking the “Translate” button.
Mihaela Obada participă la Secțiunea „Poezie” a Concursului Internațional de Creație Literară, Ediția a III-a, din Iași, Jud. Iași, Romania și are 30 de ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.
Scumpa mea fetiță! Era odată, o fată ca-n povești, nebună după dragoste și vise-mpărătești. Deși zâmbind mereu, își afișa privirea, În sânul ei, o moarte, dăinuia trăirea. Cu moartea lui odată, a dispărut și ea, O jumătate din inimioara sa. Bineînțeles, dragostea-ncet s-a ofilit, Iubirea unui tată lipsit și tânguit. Și se-ntreba în zori, de ce simte un gol? De ce sufletul are, un oarecare dor? De ce se tot așteaptă că el va apărea, În umbra-ntunecată, c-o va-mbrățisa?... Iar el în vis i-a zis: "Curaj tu, fata mea: eu lângă tine sunt, și lângă mama ta. Eu te-am privit mereu, chiar dacă am plecat, Tu doar închide ochii, și simte cum te-mpac. Și cum ziceai? Că a secat iubirea? Oare e posibil asta, când Tu m-ai învățat trăirea? Iubirea, ea nu seacă și nu se ofilește, Ea doar așteaptă timpul și se dăruiește. Și nu uita un lucru, tu te-ai simțit iubită, Nu pentru c-am fost bun eu, ci tu hotărâtă. Tu rănile mi le atingeai și te uitai cu milă, La cum mă sting din viață și nu mai văd lumină. Tu dragoste mi-ai dat, și m-ai făcut să simt, Cum e să fiu iubit și zilnic îngrijit. Tu m-ai făcut să iert și să-mi văd greșeala Că viața eu am dus-o fără pic de teamă. Așa că, draga, scumpa mea fetiță! Dezleagă-ți părul și a ta cosiță, Trăiește-ți viața și daruie-ntregit, O dulce mângâiere oricărui amărât. Dar știu... Eu știu, Noi nu suntem în doi, croiți să mergem îmbrățișați și goi... Eu știu, Că drumuri separate-avem, Dar am trăit mereu ca într-un separeu. Eu știu, Că m-ai făcut să râd enorm, Pe pieptul tău gol, fără strop de rom. Eu știu, Că pielea mea a tremurat, Când ne-am unit și ne-am îmbrățisat. Eu știu, Că dacă ne uităm în spate, Noi vom zâmbi și-om zice: că le-am făcut pe toate. Eu știu, Că basm n-am inventat, noi am trăit, Tot ce-am apucat. Eu știu, Că tu mai știi de mine, În amintiri și ale noastre stări de bine. Eu știu, Că noi am depășit, Un viscol, două, și toate care s-au ivit. Eu știu, Că noi...nu am fost un ”doi”, Ci un ”întreg” - foarte rar ca soi. Eu știu, Că plâng acum cu dor, Și nu - că nu mai suntem, ci, că am creat zăvor. Eu știu, Deși tu ești departe, În cartea vieții, am fost un soi întreg, aparte. Eu știu, Că cei ce vor citi trăirea, Vor întreba de ce, a încetat unirea? Eu știu! Tu știi! Ei nu vor ști! Căci tot ce-a fost, nu va mai fi! Dar știu! ... De ar mai fi o Dată, Eu aș trăi la fel, ca prima Dată! Dar despre mine, când? Am scris neîncetat scrisori, Am scris romane, nuvele și pudori. Descris-am doar eu despre ei, Cât sunt, ce-au fost: și lei, și zmei. Și-am adorat mereu prezența lor, Și-am suspinat în absența lor. Și-am zis: nicicând nu voi putea, Să fiu un Totul, doar eu și existența mea. Privit-am des pe chipul meu, O așteptare și un chin mereu. Crezut-am des în gândul meu, Că fără ei – nu sunt nici eu. Oglinda zilnic o ștergeam, Pe cea din față nu o vedeam, În schimb cântam în vers cu voce, Că vreau să-i văd în geam, feroce. Și atunci când a încetat, Să fie el din ei, al meu bărbat, Vers n-am mai avut să cânt... M-am întrebat, dar despre mine, când? Când voi cânta cu voce tare, Ce văd dimineața în oglinda mare? Ce chip eu văd după ce o șterg? Și cum mă simt când mă reneg? Cum mă simt după ce-mi omor trăirea? Cu propria cârpă renegând privirea, Care strigă și mă roagă: Cântă și despre mine, și tresaltă! Despre mine, scrie o poezie! Vreau să simt că merit o privire! Vreau să simt că este loc de mine, Să exist, să mă înalț în sunet și în lire! Să mă exalt când vocea însumi o aud Cu buze calde palmele să mi le sărut, Să-mi alin apoi obrajii moi, suavi de fată Și să-mi zic: că sunt un unicat de piatră. Azi! Azi promit că-ncep să te ascult! Azi! Azi promit că te aud! Nu! Nu vreau azi, nu vreau nici mâine, Vreau acum, cât sunt cu tine!
