To read the creation of Cosmin-Constantin Teletin, request a translation by clicking the „Translate” button.

Cosmin-Constantin Teletin a participat la Secțiunea „Proză Scurtă” a Concursului Internațional de Creație Literară, Ediția a III-a, din Bacău, Jud. Bacău, Romania și are 17 ani. Îi mulțumim pentru participare și îl felicităm pentru Premiul I obținut cu lucrarea „Aruncat în gol”, pe care o poți citi aici.

                                                                                          Muribunzi

          Se scurgea rugător din capătul înflăcărat al lumânării ce sfărâma marea de un negru nesfârșit al camerei, către piedestalul de ceramică în care era înfiptă. Ei nu vor înțelege. Unii se vor preface c-au înțeles. Dar noi, aceia puțini, vom rămâne-n întuneric.
          Iară tu, omule? Întrucât probabil mi-ai parcurs teoria asupra conviețuirii afabile cu umbra noastră și nu ai abandonat încă subiectele mele, ești binevenit către delectarea cu o nouă expunere. Ei, unii, și noi. Această abiguă înșiruire rezultă dintr-o categorisire în aparență nefirească și plină de nonsens, dar în esență plecată de la crudul adevăr al societății infantile pe tabla căreia ne mutăm zi de zi, strategic, haotic sau la voia hazardului, piesele alegerilor noastre. Deci, cine sunt ei, cine sunt unii, și cine sunt noi? Nu nu, nu este un dezacord:noi, nu prezintă în această instanță valoare pronominală, ci substantivală, fiind denumirea unei tipologii sociale. 
         Ei. Sunt aceia ce-și dictează viața după reguli impuse, ce planifică tot ceea ce trebuie să li se întâmple, ce afirmă că știu ce își doresc de la viață când în fond nu știu ce presupune aceasta, ce au drumul pavat către un succes material dar flămânzi spiritual. Din cauza foametei spirituale, le este declanșat mecanismul respingerii reprezentațiilor artistice de orice fel,percepându-le, neputând să le înțeleagă, să le absoarbă, să le cuprindă, să le simtă. Cum îmi place mie să-i numesc: atei cu suflet bun. Ei nu vor înțelege.
          Unii. Aici, apar două subcategorii:unii care se chinuie să înțeleagă și unii care cred c-au înțeles. Unii care se chinuie să înțeleagă, consumă fiecare firmitură a esenței lor individuale spre descoperirea tainelor "supraomenescului", efemerității, accezând către infinit și judecând valorile și legile vieții, neînțelegând de ce rostul lucrurilor este, din păcate pentru noi și fericire pentru ei, acesta care este. Sunt rebeli, își doresc mai mult decât vor putea atinge vreodată și în această goană haotică spre infinit, la capătul căruia, vor descoperi că se află neantul, trec firește peste ce înseamnă viața cu adevărat. Unii care cred c-au înțeles , sunt moderniști convinși. Aceia ce spun că văd în creație "o evadare". Baliverne. De unde ai avea nevoie să evadezi, de ce ai avea nevoie să evadezi, când tu ar trebui să fii creație, și când creația se află n tine? Când ar trebui să o respiri, să o emani împrejurul tău zilnic, în mică sau mare măsură. Cum poți impune creației un program strict, săptămânal, în care să o manifești ... nu poți. Aceasta există zi de zi prin tine, dacă te afirmi drept creator, și se manifestă când simte ea nevoia. 
          Noi. Noi sunt diferiți. Sunt rarisimi. Percep lumea așa cum își dorec, când își doresc, și cum își doresc . Respiră creația ce a devenit o punte către o lume ireală, o stare latentă nealterată de preocupările lumești, în care nu evadează, ci renasc. Zilnic. Când înfăptuiesc o comuniune cu Universul prin infima parte pe care și-au ales-o, de la un stil anume, la un act artistic, o persoană, un loc, o memorie ... orice. Astfel reușesc a atinge absolutul, nu tânjind la un ideal, ci făcând un ideal din ceea ce posedă deja, amplificându-l și făcându-l să evolueze, reluând ce au avut, lucrând la ce au și muncind pentru ce vor avea.
          Obișnuiam sa râd mult înainte. Să mă bucur de lucrurile mărunte, în aparență nesemnificative, dar în instanță prioritare. Un simplu ambalaj maroniu, ticăitul macazului de tren sincronizat cu cel al ceasului de buzunar. O lumină gălbuie, hârtia de scris afumată, o stradă goală-n noapte, ce-și desfașoară șalul traficului de pe umerii bordurilor sale deformate, ciobite. De jazz, de o bere draft, de piatra cubică, de lama strălucitoare cusută-n pălărie. De noapte. Oh,noaptea! Gardian al vieții mele. Bucură-te, omule, de toate acestea, cât încă le ai. Mult tânguita lor amintire urlă zadarnic sub chinul arsurii lacrimilor mele sufletești. Nicio mătase a cravatelor, vreo țesatură de costum, vreo dorință arzătoare de revoluție, niciun rezultat satisfăcător al aportului de munca nu o va opri vreodată. Capacitatea de control asupra propriului haos, dorința de creație, nevoia de creație. A mea, or a altora. Nu pot fi înlocuite, oricât de promițătoare ar fi rezervările viitoare pe care am curajul să mi le fac. Totuși, imaginea soldaților armatei zăpezii captivi în nuanța auriu-verde a părului, esența aparte a pielii moi, pistruiate, căldura brațelor gingaș de puternice, reușesc să-mi aminteasca de mirosul iernii, de părintele haosului și angoasei, Franz Kafka, care m-au determinat în fond în lucrările mele precedente să susțin că ordinea noastră stă-n haos, să-mi doresc sa învăț, să creez, să împărtașesc.  Chiar dacă râsul mi-a murit în paradisul infernului, chiar dacă ordinea haosului mă posedă, nu eu haosul ordonat, chiar dacă umbra despre care ți-am vorbit e liberă, medicul militar ce capturase infanteriștii zăpezii într-un taios tablou glacial topit din interior de inteligență frumoasă, mă îndeamnă să continui a încerca să te învăț, omule. Să-ți împărtășesc perspectiva mea, spre a o putea supune analizei tale.
          Am primit adesea, atât de la oameni experimentați în domeniu cât și păreri externe fără legătură, complimentele"scrii bine", sau "scrii frumos", care, evident, fiind o părere subiectivă, erau măgulitoare, de necomentat și vizibil influențate doar de suprafața și structurile textuale pe care le abordam, nicidecum de conținut și mesaj. Însă, cândva, o minte "luminată" mi-a spus: "Este viu textul tău. Are pulsație biologică, osatură, carne, sânge. Scrie. Nu am să te las în pace", dar, m-a abandonat. Era oare o minte luminată sau mă mințea luminat?. Și atunci, mi-am zis: "poate si eu sunt noi." 
          Acum, iartă-mi indiscreția și permite-mi să întreb, după canotajul în albia acestor ambiguități, precise totuși:
                                                                                       "Suntem noi?"