To read the creation of Ana Miruna Ioniță, request a translation by clicking the “Translate” button.

Ana Miruna Ioniță participă la Secțiunea „Poezie” a Concursului Internațional de Creație Literară, Ediția a IV-a, din București, România. Ana Miruna are 18 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Vizitatorul

Chiar ieri am întâlnit un om stelar, 
A cărui piele în amurg strălumina;
Zicea că vine de pe Betelgeuse,
Iubind demult şi pe ascuns planeta mea.

L-am primit cu entuziasm vădit,
Pe când îmi povestea cea vrea să vadă:
„Am auzit că iarba voastră-i verde,
Iar iarna sunt oceane de zăpadă,

Am auzit despre pasărea dodo,
De luciul apei ca mercurul pur,
De urşi, bizoni şi de şopârle rare,
De cerul plin de nori fără cusur!

Am auzit că Homer e de-al vostru,
Că Galileo vă e ca un unchi,
Că Tennyson era din lumea asta:
Aşchii măreţe din măreţul trunchi!”

Dar l-am condus printre ambuteiaje,
Printre beţivi şi proşti urlând în stradă
(Strada muşcată de dinţi lungi şi aprigi,
Ce scuipă resturile la grămadă),

Şi printre lanţuri lungi de bariere
Ridicate spre cer de cei de vază,
Şi a văzut neon şi magazine,
Şi oameni care nu ştiu ce votează!

I-am arătat pisica ciolănoasă!
Pasărea dodo, expusă în vitrină!
Minuni, uzine şi mâncare proastă!
Şi l-am rugat, desigur, să mai vină.

Dar el, străin nerecunoscător,
M-a privit trist şi a rostit pustiu:
„După atâţia ani-lumină…
Am nimerit decenii prea târziu.”


Sălciile

Sălcii argintii și-albastre într-o plasă de păianjen,
Ce se scurge-n stropi de ploaie de pe crengile vetuste;
Care flutură-nspre ape precum panglici de mătase,
Verzi-albastre, argintate, ca tentaculele mute
Ale-unei străvechi dihănii pe meleagurile noastre!

Sălcii sumbre, misterioase, sălcii joase printre care
Joacă apa și lumina, rămânând fără culoare;
Sălcii pentru lacuri line, sălciile pentru rațe,
Refugii cu libelule și cu păsări mici și hoațe!

Sălcii pentru zile triste, sălcii pentru visători,
Pentru pictori și poeți și pentru alți nemuritori,
Sălcii clătinând din plete, sălciile mamei noastre,
Cu-a lor cântece-n furtună,
Cu-a lor panglici verzi și-albastre!


Odă…

Odă covrigilor cu mac şi porumbeilor ostili,
corcoduşelor storcite şi desenelor cu cretă din faţa farmaciei!
Cântec de slavă străzilor ca un schelet trasat cu ochii închişi,
locurilor de parcare (sau nu),
fluturilor albi şi mici,
şi fluturaşilor coloraţi din hârtie lucioasă,
lipiţi pe stâlpi;
frunzelor ude toamna,
şi melcilor de pe trotuar.

Să se cânte pentru cuptorul bunicii,
care nu era electric, dar făcea cea mai bună 
plăcintă cu brânză!
Şi pentru cuptorul public de pe caldarâm,
în fiecare iulie şi august.
Pentru toate anticariatele în care am intrat
(de multe ori fără să cumpăr ceva),
şi exemplarele bunicului din „Comoara din insulă”
şi „Insula misterioasă”;
pentru insuliţa din parc,
legată de ţărm printr-un pod arcuit, lunecos şi ruginit,
şi unde am văzut un şarpe.

Odă pentru clădirile cochete, desuete,
cu cariatide şi balconaşe,
şi pentru cele cu bulină roşie care, senile,
nu se mai ţin pe picioare.
(Dar nu şi pentru oamenii care nu fac nimic pentru ele,
deşi e treaba lor.) 
Pentru blocurile distincte ce se aseamănă cu duşmănie!
Pentru mirosul de sarmale din scara blocului!
Pentru cratiţele roşii cu buline!

Cânt pentru nucii a căror înţelepciune înfrânge
sărmanul meu pix, cu cerneală finită,
pentru castanele scoase din coajă,
pentru trunchiurile de platan cuprinse-ntr-o palmă!
Cântări fântânilor şi bordurilor,
măcelăriei cu gresie în alb şi negru,
florilor galbene şi luminiţelor de Crăciun
din Bucureştii copilăriei mele!