To read the creation of Bogdan Cârcu, request a translation by clicking the “Translate” button.

Bogdan Cârcu participă la Secțiunea „Proză scurtă” a Concursului Internațional de Creație Literară, Ediția a IV-a, din Cluj-Napoca, România. Bogdan are 27 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Afeliu

    — Deci, ce nume are?
    — Nu are vreun nume. Își va alege singur numele dacă așa va considera.
    — Aș fi vrut și eu să îmi pot alege singur numele!
    — Sunt convins. Dar eu zic că m-am descurcat binișor și te-am scutit de efort.
    Probabil îl scutisem și de plăcerea micului dejun. Dezamăgit, sărmanul copil continuă să își mănânce cerealele cu aceeași poftă minusculă cu care îi răspund întrebărilor. Colțul ochiului îmi rămâne agățat de cheile de la mașină în timp ce pe fundal televizorul bâzâie cu dispreț: „Ziua cea mare a sosit! Atât presa însetată de informații, cât și o serie de protestatari dezorientați sufocă mica alee din fața vestitei corporații. Entuziasmul și scepticismul duc lupta secolului în aceste momente revoluționare, iar niciunul nu dă semne că va lăsa garda jos degrabă. După luni de zile de procesare continuă și antrenare a ultimelor modele de rețele neuronale, cu ajutorul noului calculator cuantic...”. Mâna îmi înșfacă cheile de parcă ar avea minte proprie. „Un incident se pare că a avut loc deja în apropierea intrării în clădire!”. Aceeași mână trage cu repeziciune sacoul scămoșat de pe scaun, lăsând particulele de praf să își danseze fericirea și amarul în bucătăria zugrăvită cu miros de tutun. Mă încoronez cu o pălărie neagră dintr-un timp uitat, sper eu, și dau să plec.
 
    — Ai pistol? O să îl împuști dacă e rău?
    — Te uiți la prea multe filme. Ai și tu o fișă de lectură în vacanța de vară. „Vrăjitorul din Oz” nu se citește singur!
    Ies pe ușă fără să las loc vreunui răspuns magic. Căldura primei zile de iulie îmi topește fiecare celulă din corp în vreme ce mărșăluiesc către mașină cu ochii ațintiți spre cer. Îmi enumăr nedumerit: „rețele neuronale”, „calculator cuantic”, „inteligență artificială” și multe alte bazaconii uzate. Atâția termeni pe care i-am digerat, disecat, întors și pe-o parte și pe alta, studiat cu mai mult sau mai puțin interes, mi se perpetuează ca un ecou mut în adâncul firii. Parcă i-aș auzi pentru întâia oară sau, cine știe, pentru ultima.
    Vecinul mă vede și îmi face semn cu zâmbetul său solemn ancorat în obraji. De când e la seminarul teologic, îl conduc de câte ori se ivește ocazia la cursuri. Cu toate acestea, nu am știut niciodată care îi este religia sau crezul. Și acum, că mă gândesc mai bine, nici nu ar avea vreun rost. Intrăm în mașină numaidecât, recităm replicile de rigoare, iar sunetul radioului anunță sfârșitul micii noastre scenete precum un cântec nostalgic anunță finalul unui film emoționant. Un asemenea film are, de obicei, tendința să primească o continuare pe care nimeni nu și-o dorește:
    — Deci, vecine, a venit ziua cea mare! Mulțumesc mult de tot pentru că ți-ai făcut timp și pentru mine în clipe așa importante! Cred că toată lumea te așteaptă cu nerăbdare.
    Nu găsesc energia să-i răspund. Sper că un zâmbet aruncat la repezeală să-i alunge grijile și să-i sece fântâna curiozității. Nu am asemenea noroc.
    — Ce știe robotul ăsta al vostru? Tot ce știm noi?
    — Ce știm noi, până la urmă? îi zic, fiind amuzat de cuvântul „robot”, dar uimit de propriul răspuns.
    — Greu de spus. Crezi că va ajuta oamenii? Îi va feri de boli? Le va aduce liniște?
    — Probabil. Dacă așa va intenționa.
    Un mic repaus verbal face loc radioului să își acorde frecvențele: „Spiritele s-au încins printre protestatari! Drona autonomă ce s-a prăbușit în urmă cu puțin timp în apropierea intrării era responsabilă de filmarea marelui eveniment! Din fericire, nimeni nu a fost rănit.”. Închid cu precauție radioul în speranța că tăcerea va rezista ceva mai mult ca drona aceea, dar pasagerul continuă să îmi arate ce dorințe copilărești am:
    — Intenționează, nu intenționează, pare să fie un zeu atotștiutor pe lângă noi. Mi se face pielea de găină când mă gândesc că astăzi îl veți porni.
    — Sunt convins. Sper să ne descurcăm binișor.
    — Vă rog, întrebați-l dacă există viață după moarte!
    „Viață după moarte”? Sunt curios dacă există o viață înainte de moarte. Mi-ar prinde bine. Îl asigur, cu un al doilea zâmbet contrafăcut, că îi voi face pe plac. Totuși, o urmă de îngrijorare, dacă nu de totală neputință, îi calcă în picioare chipul adineauri atât de senin. 	
    Iată-ne ajunși în fața universității. Formalitățile pun din nou stăpânire pe limbile noastre și un dialog automat se răsfiră prin aer înainte ca tânărul să își îndrepte pașii către zeul său mai puțin știutor.
    După câteva minute în care doar sunetul apăsat al roților îmi mai ține companie, mă găsesc înghițit de figuri stranii și lumini orbitoare. Opresc în vechea alee ca în oricare altă zi și ies din mașină cu o prudență nespecifică. La picioarele mele zac diverse piese, elice și circuite cândva asamblate cu multă pasiune. Din mulțime se anunță o analiză amănunțită a situației: „Drăcia asta era să-mi smulgă capul! Îi stă mai bine făcută țăndări!”. Ascult recenzia și mă gândesc că, în înțelepciunea sa digitală, drona a luat decizia corectă de a nu împovăra sufletul cuiva mai mult decât trebuie. Pășesc cu grabă printre rămășite, urmărit de un val de sentințe apăsătoare: „Nu vom avea de lucru!”, „Să vă fie rușine!”, „Nu-l veți ține sub control!”.  Nemulțumirile figurilor fără chip se amestecă, se ridică zelos în văzduh și pe urmă se pierd, învăluite în mireasma neschimbătoare a trecutului.
    Colegul meu deschide ușa clădirii și mă privește în ochi cu milă. Simpla lui apariție profetică împarte marea de oameni în două, iar vocea sa fermă anunță că presa poate sa aibă sute de conferințe după eveniment, dacă poftește. Mă trage de mână înăuntru și trântește ușa în urma noastră, cum face un copil neînțeles după o ceartă puerilă cu tatăl său rigid în gândire. Execută o piruetă strategică și îmi strânge mâna cu un rânjet actoricesc:
    — În sfârșit, suntem în ziua...
    — Cea mare, răspund instantaneu, simțindu-mă umilit de destin.
    — După tine, atunci!
    Holul ne întâmpină cu veșnicul portret „John von Neumann”, gri și învechit, dar parcă mult mai viu ca în nopțile târzii când blestemul muncii noastre ne refuza dreptul la somn. În capătul holului se găsește camera unde ne-am vărsat sudoarea ce face acest moment desprins din ficțiune, un pilon de neclintit al realității. Mă îndrept spre ușa viitorului cu ecoul fostei lumi pulsându-mi prin vene și mă interoghez ezitant: „Ce să întreb eu un zeu atotștiutor?”. Îmi scot pălăria ca să mă răcoresc, dar mă frământă teama ca nu cumva să o las uitată pe undeva. Așa că o strâng la piept și îmi întind cu sfială degetele transpirate pentru a deschide încuietoarea electromagnetică.
    De ce sunt aici? De ce nu am pistol? De ce trebuie să fie atât de cald în iulie?