Concursuri Online

Nic Popescu, Proză, Grupa IV

To read the creation of Nic Popescu, request a translation by clicking the “Translate” button.

Nic Popescu participă la Secțiunea „Proză scurtă” a Concursului Internațional de Creație Literară, Ediția a IV-a, din București, România. Nic are 48 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

                                                                                              Nunta de argint

       Vera descuie ușa de două ori și intră în casă. Își aruncă geanta de vinilin, neagră și grea pe gresia gri a holului. Pricop se juca pe calculator în sufragerie. Capul lui pleșuv era fixat spre ecran. Nu se sinchisi de intrarea Verei. Nici vorbă de pupic de bun venit. 
       –	Bună, ce faci? întrebă Vera. 
       Ochii ei verzi-fistic, cu irizații de început de icter, parcă străpungeau ceafa boțită a lui Pricop. El întoarse scaunul vechi de gaming, primit de la un vecin, către ea. 
       –	Bună, bună. Uite, mă relaxez un pic, la un joc. Cum a fost ziua ta? 
       –	Nimic nou, am avut bilanțul lunar și, ca de obicei, nu s-a închis de la câțiva bănuți. Parcă sunt blestemată, mereu mi se întâmplă asta.
       Vera oftă și își îndreptă cu greu spatele supus presiunii țâțelor – lubeniță. Apoi își trecu mâna prin părul rar, cu rădăcini albe, la care vopseaua ieftină nu ajunsese. Își drese un pic vocea, înghiți în sec și spuse șovăielnic:
        –	Prichi, am o idee, de mult timp mă bântuie. Uite, ce-ar fi să serbăm nunta de argint? Când ne-am luat am făcut doar o petrecere cu prietenii, în casă la mămica. Mi-a stat mereu pe cap că n-am dansat, că n-am avut formație, că n-am făcut poze cu mese din alea lungi pline cu aranjamente florale și mâncăruri sofisticate. Fotografiile cu sarmalele umplute cu orez făcute de mămica îmi fac rău și acum. Parcă a fost o petrecere de Crăciun din anii ‘80.
       Pricop se scărpină în vârful cheliei, oftă și nu cedă impulsului de a spune “Nu” direct. Răspunse cu o voce calmă:
        –	Da, Veruța, hai s-o facem, dacă zici tu.  Deși nu ne dau banii afară din casă. Meriți și tu asta, dacă zici că ți-a rămas pe cap. Hai să vedem cum organizăm treaba și pe cine invităm, sper că te-ai gândit și la asta.
       Ochii Verei se însuflețiră imediat. Aproape că fugi la vitrina cu bibelouri și scoase un album foto cu pagini puține.
        –	Uite, vedem aici cine a fost la noi și pe-ăia îi și chemăm. Facem la restaurantul “Drumețul”, aci, în cartier, lângă noi. Acu’ douășcinci de ani am zis că e “fără dar” și nimeni nu s-a sinchisit să dea ceva. Au venit ca la pomană. Doar mămica ne-a dat serviciul ăla de cristal de Bohemia, uite-l în vitrină, spuse Vera. 
        Pricop își puse ochelarii pe nasul cât o vânătă de dimensiuni medii și examină poza în care apăreau toți invitați. Spuse cu glas hotărât:
        –	Păi hai să o chemăm pe maică-ta, că tocmai zicea c-a pus ceva deoparte. Cu toate că nu uit ce-a mai strâmbat din nas când i-am zis că sunt medic veterinar. Cică ar fi vrut un doctor adevărat pentru minunata ei fiică. În sfârșit, o să trec cu eleganță peste asta. 
       Pricop râse scurt și o măsea aurită lumină scurt sufrageria. Apoi continuă:
       –	La frate-tu am fost la nuntă, am dat o grămadă de bani, c-ai zis că na, un frate ai. Am chițăit apoi trei luni de foame. Sper ca acum să n-o dea cotită și să vină, cu sau fără fandosita aia de nevastă-sa. Ai mei nu mai sunt, dar o chem pe soră-mea, că nici ea nu ne-a dat nimic la nuntă, iar bărbată-su lucrează acum  în minister.  
       –	Da, e bine așa. Mai sunt verii mei, George și Costel. Ei vin sigur, chiar dacă stau în Moldova.  Iar treaba merge bine la podgorii, de la ei sigur darul va fi baban. Și dacă vine și vără-tu, Tibi, de la consulatul din Franța, e perfect.
       Vera își frecă mâinile de bucurie, zâmbi cu riduri adânci, iar gușa endemică îi acompanie gesturile, într-un dans deloc senzual.
        –	Da, hai că nu e rău, sper să se-adune ceva, să zugrăvim și noi apartamentul, că n-am mai făcut-o de doișpe ani, spuse Pricop. 
       Ținea încă în mână poza de nuntă. O mai examină o dată cu atenție. Apoi miji ochii și-și apropie fotografia de rama ochelarilor.
       –	Vero, ia uite, mai e cineva în poză, acum văd, un tip cu mustață, pe care nu mi-l amintesc. Tu îl cunoști? 
       –	De cine zici? întrebă Vera.
       –	Ăsta mândru, cu mustață pe oală și cu un chintal de gel în păr, chiar în spatele tău. Nu te fă că nu-l vezi, că suntem 15 cu noi cu tot. Iar pe ceilalți i-am inventariat deja.
        –	Aaa, Armand, da, doctorul, e un vechi prieten de familie.
        –	Stai un pic, ăsta e Armand ăla, medicul tău curant, la care faci controalele periodice? Ce căuta ăsta în sufrageria lu’ mă-ta acum 25 de ani? Și mai ales la poza oficială de nuntă? 
       Pricop se ridică de pe scaun din nou și agită cu putere fotografia. Vera duse mâna la piept, trase aer în piept și spuse abia auzit:
       –	Prichi, Armand a fost prietenul meu înainte să te cunosc pe tine. Și-a ținut neapărat să îmi aducă un cadou de nuntă. Mi l-a adus și a plecat. Mamei îi plăcea de el, că era doctor, dar eu pe tine te-am ales.
       –	Prieten, zici, ridică vocea Pricop. Păi cum zici c-a plecat, că văd că apare în poza de nuntă. Și e omul la care te duci de 25 de ani, acum înțeleg treaba cu analizele atât de dese pe care le faci. 
       Pricop pufni, dădu din mâini ca o moară de vânt și începu să măsoare cu pași mari în lung și-n lat sufrageria familiei. Își apropie și depărtă de câteva ori fotografia de ochelari și o privi concentrat câteva secunde:
       –	Ia, ia stai un pic. Fii atentă aici, draga mea Vera. Vino, uită-te atent la poză. Mie mi se văd ambele mâini, nu-i așa?
       –	Da, răspunde ea șoptit.
       –	Păi da. Iar pe talia ta de viespe de-atunci se văd clar niște degete. Și nu sunt deloc degetele mele, sunt degetele lui Armand. În poza noastră de nuntă, pe talia ta, Vera. Ce zici de asta?
       –	Eu nu mai știu, am crezut că ești tu, se bâlbâie Vera. Am crezut că ești tu, Prichi.
       –	Nu eram eu, Vera, nu puteam fi eu. Era medicul tău curant, prietenul  Armand. El era și el a rămas în toți anii ăștia de controale periodice. Ahhh, și eu prostul și naivul, nu am văzut nimic!
       Cu un gest hotărât, Pricop rupe poza de nuntă în două și i-o aruncă în față Verei. Apoi urlă:
        –	Mâine mergem la notar, divorțez. Și ieșim mai ieftin decât la nunta ta de argint. Pe care, da, poți s-o faci cu Armand. Cu doctorul tău care o să te poată controla mult mai periodic decât până acum. 
       Pricop se ridică brusc și își aruncă halatul albastru de molton cât colo. Își luă bluza de trening Puma de pe speteaza scaunului și se îndreptă vertiginos spre ușă:
       –	Ce faci, Prichi? Unde te duci? Hai să vorbim, te rog, pot să-ți explic, spuse Vera cu voce nesigură. 
       –	Nu-mi mai explici nimic, nu mai ai ce. Și eu sunt un fel de doctor, ai uitat?  Mă duc să îi văd pisica Gildei, de la 2. Are nevoie și ea de control periodic!