To read the creation of Camelia-Gabriela Țînu, request a translation by clicking the “Translate” button.

Camelia-Gabriela Țînu participă la Secțiunea „Proză scurtă” a Concursului Internațional de Creație Literară, Ediția a IV-a, din Galați, România. Camelia-Gabriela are 31 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

                                                                       Ziua în care am zugrăvit (cu răbdare)


Facem un tablou superb: tu, în boxeri gri și tricou cărămiziu, ținând în mână trafaletul lăptos, atingând cu el peretele însetat de vopsea și de iubire. Eu, cea din spatele tău, în tricou mov și pantaloni kaki, admir priveliștea în liniște și cu iz de bucurie. Sunt un simplu spectator de viață, observator de stări de spirit, cu emoții ținute între dinți, neîndrăznind să le înghit. 
Zâmbești emoționat și spui, mai în glumă, mai în serios, că trebuie să mă mișc: 
„Du-te în camera cealaltă...termină ce ai de făcut.”
Și mă duc, făcând haz de tine și râzând cu poftă. Pentru o clipă mă simt vie și adevarată. Simt viața pulsând în vene. Ba chiar îmi vine să-mi iau pulsul. Mă uit în oglindă și cred că m-am întâlnit cu mine. La mijloc de nebunie și vis. Și-mi amintesc cum odată, nu demult, mi-am spus că am în mine soarele și luna și că sunt un amestec ciudat de bine și rău, lumină și întuneric, viață și moarte.
Aud cum te miști prin cameră și îmi atragi din nou atenția:
„Nu iese uniform, cred că e stratul de vopsea prea gros. Trebuie să îl mai diluez. Tu ce spui?” 
„Da, cred că ai dreptate. Parcă văd niște urme... mă duc cu gândul la cele de pisică!”
„ Ha- ha”. Mă privești și, pentru o clipă, pari să îmi dai dreptate.
„Serios! continui să spun pe același ton. Mai știi când alergai ieri după pisica albă și tăcută din fața scării de bloc? Ziceai că vrei să o prinzi de coadă. Ai reușit? Nu mai știu exact.”
„Daaa, a fost amuzant. Am tras mâța aia de coadă până la urmă. Chiar am tras-o de două ori!  Avea blana lungă și alunecoasă și ochii colorați diferit. Unul albastru și unul maro închis. Când se uita la tine era greu de înțeles. Parcă ar fi stat, parcă ar fi plecat.”
„Ha-ha-ha! Te-a fascinat o biată pisică!”
„Să lăsăm asta. Trebuie să revenim la treburi serioase”, spui concentrat.  Îmi explici că dai a doua mână de vopsea și trebuie să insiști mai bine. 
 Te privesc mai bine și observ că ai niște mișcări noi. Văd că te apleci mai mult și, parcă, mai ciudat. Ai niște mișcări precum copacii din poezii, aceia care se leagănă ciudat. Ai putea să îți faci un veșmânt din frunze multicolore, vesele și împletite cu fire de lumină. Ha-ha! Ai avea un aer exotic, ai putea renunța chiar la boxerii tăi gri.       
Dar... parcă te și înalți, umflandu-ți pieptul și inima, cu aer serios și precis ca un pescăruș descurcăreț ce vrea să se înalțe spre cer. Unde vrei să urci? Ai uitat? Geamul de la mansardă este blocat. Am încercat vara trecută să îl deschidem, dar nu am găsit scara potrivită la Kaufland și nu am reușit să urcăm. Trebuie să mai căutăm, să vedem ce oferte găsim.
Prinsă în gînduri mari, abia aud când spui că „s-au complicat treburile”. Simt în glasul tău puțină teamă și puțin mister. 
„Ce s-a întâmplat?” întreb. 
„S-a desprins ceva. Se cojește vopseaua. Cred că nu s-a uscat încă primul strat. Lăsăm să se usuce bine și continuăm după aceea. Să mai avem răbdare.” 
„Oare trebuia să dăm cu ceva înainte? Poate nu am urmat toți pașii”, zic. „Stai să caut pe net.”
„ Nu, lasă, știu cum trebuie făcut...” răspunzi rapid. 
Împinsă prea mult de curiozitate, caut (mai mult pentru mine) și găsesc pe un forum de amenajări interioare ceva asemănător cu situația noastră. Cel care postase spunea că a găsit și o rezolvare. 
„Ce bine! Există o soluție!” îmi spun în gând.    
Concluzia: răbdare și pregătirea corespunzătoare: curățat vopseaua veche, aplicat amorsa, uscare peste noapte. A doua zi ne distrăm aplicând două mâini de vopsea lavabilă. Simplu ca bună ziua!
Vreau să împărtășesc cu tine ce am aflat, dar tu ești pierdut în idei mari și te las așa. Nu îndrăznesc să te deranjez cu lucruri banale. Până îți revii, oricum o să uit ce am vrut să-ți spun...    
După ceva timp, discutăm:
„Să bem sau să nu bem cafea?”
„Să bem!” 
„Bine.”
Mă duc la bucătărie și deschid geamul. Vine un miros de aer proaspăt, ce promite multe. Îmi place, inspir adânc și simt cum viața îmi inundă plămânii. Aud tot felul de sunete. Rotunde și ascuțite, scurte și îndelungi, sparte și pline, întrerupte și continue. Sunete de broaște răgușite și recalcitrante din iazul vecinului de peste drum, sunete colorate și sensibile de porumbei și vrăbiuțe, dar și claxoane neobosite.
oac-oac! miauuu – miauuu! cirip-cirip! piu – piu – piu! gru-gru-gru! tu-tu-ti-ti-tit! vai! uf!  
Îmi vine să râd și să plâng în același timp.
Cât timp pregătesc licoarea care ne-ar putea ajuta să ne rezolvăm problemele, cum zicea cineva, îți aud respirația puțin întreruptă de la efort. Te privesc pe ascuns și văd că te-ai pus din nou pe treabă. Te miști de la un perete la altul ca o pasăre neastâmpărată, sărind de pe o creangă pe alta.
Brusc, dai verdictul: „Am înțeles... Nu sunt bun de zugrav, pentru că nu am răbdare.”
Eu tac. Sunt încurcată. Mă panichez. Am crezut în tine. Am avut încredere că știi ce faci si acum mă simt trădată.
„Păi... ai spus mai devreme că asta trebuie să facem. Să avem răbdare. Am crezut că ai înțeles. Eu am înțeles! M-ai convins! De ce nu ai înțeles?” te întreb panicată.
„Știu, dar nu e așa ușor. De ce faci mare lucru din asta? Calmează-te! Nu e momentul potrivit să faci o criză existențială”, spui pe un ton pasiv-agresiv.
Mă uit la tine și nu mai înțeleg nimic pentru o clipă. Contradicțiile mă cuprind cu brațe îmbietoare și mintea îmi ia foc pentru o secundă. E incendiu în capul meu. Să sun la 112. Simt cum mă îmbrățișezi și-mi spui cuvinte salvatoare și dulci, după care dispari la baie. 
Aud zgomotul apei curgând la chiuvetă și simt cum mintea începe să se răcorească, fir cu fir. Este eliberator. Mă liniștesc puțin, iar bătăile rapide ale inimii încep să se potolescă. Nu că ar fi ușor! Sunt bătăi complicate. Cu nervi, cu scârțâituri, tensionate, sălbatice, năvălind șiroaie într-o inimă prea slabă ca să le încapă. „Nu pot să vă cuprind acum, veniți altă dată” le spun.
În fine. 
„Și ce faci mai departe?” întreb cu emoție. Răspunzi scurt că treci la șters podeaua.
Înțeleg. Aud urmele pașilor tăi grăbiți. Pași desprinși fără răbdare de pe gresia rece.
Prezinți rezultatul final al zilei: 
„A ieșit bine, dar nu perfect. Trebuia să urmez celălalt sens, ar fi ieșit mai bine.”
Eu nu apuc să spun prea multe, pentru că bate cineva insistent la ușa.
E vecinul de langă noi, bag de seamă că s-a întors. Din ce știu, a fost plecat în lume să-și plimbe câinele neobosit care latră din pasiune noaptea la lună. 
„Abia am urcat până la voi”, zice cu greu. Aduc vești noi și greu de suportat”.
„Wow... despre ce este vorba?” întrebăm amândoi cu uimire.      
„E ceva greu de crezut! Nici eu nu am crezut prima dată! Așa ceva...” 
„Deci? Spuneți mai repede, că nu mai este răbdare, nu știți?” 
„Păi, tocmai asta e! Au anunțat peste tot că de mâine o să fie răbdare din belșug, o să fie o explozie de răbdare în al Nouălea Cer și o să se împrăștie peste tot în lume! O să ne contamineze sufletele!” mărturisește vecinul dintr-o sigură inspirație și nu mai știu exact câte expirații. 
Ne uităm unul la altul și discutăm:
„Să credem?”
„Să credem!”