To read this creation, request a translation by clicking the “Google Translate ” widget.

Gabriela Moldovan participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a V-a, din Lopatnic, raionul Edineț, Republica Moldova și are 51 ani. Ea publică sub pseudonimul de autor: Gabriela-Gutiera Moldovan. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Dacă dorești să citești o scurtă biografie a ei, descarcă fișierul:

DINCOLO DE CEAȚĂ
Autor: Gabriela Gutiera Moldovan
   
       Apa Prutului năștea ceața până la răsăritul zorilor și se prindea cu ea de mâini parcă prelungindu-se în văzduh, apoi soarele, cuminte și roșu, apărea după pervazul dealului distribuind uniform lumina, anunțând un nou început, desfăcându-le încet îmbrățișarea șibinecuvântându-le pe fiecare pentru a bucura pământul. Acest fenomen parcă poetic,de ani buni venea să-l privească Mătușa Ioana. Da ce să-l privească? Să-l absoarbă, să-l trăiască ca pe o vrajă. Își așternea o bucată de candrel țesut de ea,de pe timpurile când era tânără, și-și înghemuia încheieturile pe el, dar atent, să nu strivească lumânarea și chibriturile dosite în buzunar. De ceva timp, le purta cu ea. Nu știa când se deschide drumul spre Cer și... nu că i-ar fi fost frică de întuneric... nu, nu se teamea de nimic, dar păstra tradițiile și obiceiurile locului, să plece spre altă viață cu lumânarea aprinsă. Așa spunea ea toată viața celor apropiați, că unde intri, trebuie să aduci cu tine lumină, iar de unde pleci, să nu lași în urma ta întuneric. Uneori venea cu caierul de lână și-l torcea pânăla asfințit, transformându-l într-un fir neîntrerupt, exact ca șuvița unui izvor, alteori era însoțită de cârdul de boboci, care trăgeau de fiecare fir de iarbă, rostogolindu-se ca niște caise coapte care nu aveau putere să se țină de ram. Azi veni singură. De fapt, cu amintirile ei. 
      Privea parcă așteptând rândul la spovedaniespre celălalt mal, care abia se zărea.Treptat, râul a respirat cald, iar ceața s-a desprins ca o cortină ridicându-se spre cer, lăsând-o pe mătușa Ioana să-și trăiască gândurile. Își punea întrebarea dacă e în fața cortineisau în spatele ei, e spectatorul sau cea care urmează să își joace rolul, sau poate rolul e deja jucat?!Amăgirea e cea mai confortabilă, de aceea s-a liniștit singură, și-a spus că are încă multe de făcut la cei nouăzeci și doi de ani și trecu cu mâna prin apa netedă ca oglinda, să spargă reflecția chipului ce-i amintea vârsta. Pentru ea, ca și pentru multă lume, viața trecu ca o clipă, cu minuni ascunse pe carenu le poți întoarce, îmbrățișa și nici atinge. Unele întâmplându-se cu sau fără voia noastră, altele din cauza lipsei de curaj sau poate că așa a fost scris în Cartea de Sus. Pe malul opus,rând pe rând, străpungeau copacii ca prin ferestre. Frunzișulîn razele soarelui părea o pânză de catifea. Vremea calmă nu făcea decât să sporească puterea imaginațiilor.Depănând amintirile cu ochii închiși,Mătușa Ioana auzea glasuri de copii ce umpleau ulițele satului. Fără griji și nevoi, printre amestecul de voci se auzea și al ei. Răsfoind timpul, auzea chiotele ce răsunau la hora satului. Auzea râsetele tinerilor caretreceau de Sânzienede pe un mal al Prutului pe celălalt. Se vedeacu coronița de flori pe cap, tânără și pură ca roua dimineții ceatârnă de vârful frunzelor străbătândjucăuș în ea soarele. Simțea și mirosul de flori pe care le aduna cu el seara, exact din acest loc. Da, cimbrul și florile de soc îți intră în suflet, nu ai cum să le confunzi nici cu o altă floare, mai ales când sunt culese cu cel drag, în vârful degetelor, de teamă să nu deranjezi ceva crescut frumos, în liniște și pace, cu cel, care crescuse pe aceeași hudiță, cu care băuse apă din aceeași fântână și aceleași izvoare.Se revedea în rochia de mireasă țesută din in, pe care o îmbrăca pe acestă vale, să vadă cum o să-i stea la cununia care ar fi fost săvârșită peste o lună, dacă nu ar fi fost acea zi blestemată. Zi care a zguduit rădăcinile și schimbat vieți. Zi care a făcut să urle lunca Prutului cu tot cu păsări ce nu știau încotro să zboare și pe care mal să-și facă cuiburile. Amintirea acelei zile îi veni ca o suflare uriașă de vânt nordic, care-i aduse durere și oftat. Toate amintirile dureroase rătăceau inutil în mintea ei, sau poate avea nevoie de ele pentru a mai trăi din nou viața, pentru a se simți acolo unde și-a dorit să fie tot timpul?
      Amintirile acelei zile pline de țipete de durere ce rupeau suflete și tulburau apa Prutului, deveneau din ce în ce mai intense. Ar fi vrut să fi uitat strigătul lui, care o chema să treacă Prutul împreună, dar această amintire se transformase în amprentă, deja era parte din ADN-ul ei. Încă simțea cum o frig tălpile de la alergat desculț, strângând spini, trezind fiecare bulgăre, încercând să-l ajungă. Încă simțea smuncitura de braț a tatălui, care o trăsesedin barcă, sugerându-i și lui să renunțe la plecarea peste râu, pentru că nu era pregătit să împartă unicul copil cu străinătatea. Nimeni nu era pregătit să-și transforme viațaîntr-o grotă căreia nu-i cunoști adâncimea. Încă vedea privirea alesului său ca o pânză de păianjen din care curgeau lacrimile, chipul lui ce dispăru prin ceață, cu toată familia sa. Răcnetele ei se stingeau în brațele tatălui, care o ținea strâns la piept să nu se mai zbată zadarnic. Încă simțea și sârma cu ghimpi, pe care de multe ori se gândea să o taie și să fugă, dar nu mai știa ce era după ea. Nu știa ce s-a întâmplat dincolo de ceață. Nu-i venea să creadă că ani în șir venea la sârma ghimpată și-l striga pe nume, iar el nu-i răspundea. Nu credea că nu aude durerea ei.Clopotele bisericii se auzeau duminica, iar strigătul ei era mai puternic... nu avea cum să nu-l audă. Dacă nu el, poate altcineva și, de milă, să le dea voie să fie împreună. Milă, poate și li se făcea celor din jur, dar milostenia de a face posibilă dorința ei, nu era în puterea celor ce o auzeau. Milostenie a fost când pământul a fost creat liber, ce s-a întâmplat ulterior, a fost mâna omului.Și-ar fi dorit să se transforme într-un pom, care să întindă rădăcinile pe sub pământ pe celălat mal, să-i simtă pașii, să-i mângâe tălpile, iar păsările să-și facă cuib în ramuri în care să dea naștere unor vieți, apoi să zboare făcând-o și pe ea liberă. S-ar fi transformat și în stâlp, acolo la hotar, să stea la strajă cu felinarul aprins spre apus, să nu o deranjeze ploile, nici ninsorile, nici anii care fugeau, luând cu ei tinerețea, speranța și visele, lăsând doar durerea. Era o distanță atât de mică, dar o durere atât de mare. Nici una, nici alta nu le putea depăși. Dorul de el îi frângea sufletul.Ar fi stat acolo să-l întâmpine când se va întoarce, să fie prima care-l va strânge în brațe, să-i povestească cum a luptat cu dorul, că celelalte nu i-au lipsit.Doar căîn lipsa lui, nici nu avea nevoie de celelate oferte. A fost prea scump schimbul.Nu s-a căsătorit niciodată. O vreme era prea devreme, apoi a sperat că Dumnezeu îi va mai da o șansă în această viață.Era convinsă că nu venise pe acest pământ doar să sufere, să se treazească în fiecare zi deja moartă. Tot spera că va cădea acea sârmă blestemată.
      Căzuse. Nu târziu, ci peste mulți ani. Peste foarte mulți ani. Toate anotimpurile au trecut prin ea și peste ea fără milă. Primăverile s-au hrănit din tinerețea ei. Toamnele înlăcrimate i-au lăsat fața brăzdată, iar iernile au albit totul în jur, inclusiv și tâmplele. Vara i-a uscat sclipirea ochilor și eleganța mersului. Timpul are rolul său, pentru o parte dintre noi vine, pentru alta, trece. Așa atrecut și peste Prut. Așa a făcut și cu cealatăparte de pe celălat mal, le-a întins rădăcinile, fără să le retragă pe cele care rămăseseră aici. Mătușa Ioana fiind una dintre ele. Se bucurase, pentru mulți s-auregăsit la acel pod de flori. Ea nu a îmbrățișat pe nimeni, pentru a nu face diferența. Îi simțea pe toți ca pe o parte din ea. Îi simțea pe toți acasă. Cunoștea de câțiva ani că el nu are cum să vină. A cedat înaintea acestei bucurii. A transmis buchetul de flori, oamenilor de peste apă cu rugămintea să-l pună la căpătâiul lui. Nu plănuia să meargă la el, refuza să creadă că nu mai este, lăsând întâlnirea pentru altă viață. Alături de mulți, care nu și-au regăsit pe cei dragi, se așeză ca și acum pe malul care îngițise atâtea taine, ofuri și nămol, lăsând apa nou-nouț limpezită să-i tămăduie picioarele, întrebându-se de ce a trebuit să sufere atât de mult...pentru că nu greșise Cerului pe măsura pedepsei. Se întreba de ce a permis Dumnezeu ca cineva să-i decidă destinul. Sau poate cerul a obosit să lupte cu înșelăciunea pământească?Nu avea răspuns de nicăieri, pentru că omenirea-l depășise pe Dumnezeu, contrazicându-l, spunându-i că se poate și altfel, decât a lăsat El.
      Absorbită de gândurile ei, de teama să nu-l critice pe Cel de Sus, a deschis ochii și privi spre apa care curgea lin. Un nor umed a completat istoria Prutului cu vești din alte locuri. Apele sunt plimbărețe, dar mereu acasă. Doar rugăciunile și ploaia țin legătura dintre Cer și Pământ, în orice colț sau capăt de lume.Da, Universul a creat pământul rotund, iar oamenii tot timpul au căutat capătul sau colțul. Câteva bule de aer, formate de stropii de ploaie se agațau de mal, oprindu-se în loc. „Plutiți, plutiți înainte, nu vă opuneți. Plutiți, că aveți apa limpede și malurile curate de ambele părți. Bucurați-vă de ce vă oferă viața, că pentru asta ați luat naștere. Mai greu e pentru cele de pe Nistru, că e apa tulbure, dar o să fie într-o zi curat și acolo. Important să nu-și piardă încrederea din cauza ceții, altfel însuși se vor pierde.Sunt convinsă că vor izbuti, eu deja le-am văzut pe toate. Am învățat să trăiesc cu toate. Chiar dacă soarele strălucind a luminat apele, malurile și mințile unora... rănile de la asta nu s-au vindecat, doar am învățat să trăiesc cu ele. Vă las să plutiți în liniște și merg să coc nafură pentru mâine la biserică, asta am făcut o viață, cu ochii și sufletul spre cer, am întins o fărâmitură de pâine oamenilor.