Prietenul meu, Edi

Pentru prima dată în ultimii zece ani i-am lăsat un mesaj pe Facebook lui Edi. Am aflat de la tata că mama lui a murit recent. Eu am fugit cât am putut de departe de orașul natal, de strada pe care am crescut, așa că vestea mi-a picat ca un ciocan în cap. O știam bine pe defunctă, dar inima mi s-a strâns doar la gândul că vechiul meu prieten suferă.
Îl cunosc pe Edi de când mă știu, de când alergam împreună, desculți, pe strada plină de praf de la periferia orașului Boldești-Scăeni. Chipul lui îmi e mai familiar decât al mamei mele și numele lui face parte din vocabularul meu de bază, alături de cuvinte precum apă sau soare.
Îl alintam Edi, dar uneori era Iedu’ și cred că nu i se putea atribui o poreclă mai bună, căci era neastâmpărat ca un pui de capră. Nici nu mă puteam aștepta la ceva mai prejos de la băiatul care s-a suit pe turla bisericii din Lipănești și care a și alunecat de pe ea, luxându-și cotul. Felul în care și-a dobândit Edi cotul inversat era deja legendă printre toți copiii, iar micul lui defect era primul număr de scamatorie pe care orice musafir al restrânsului nostru grup de copii avea plăcerea să-l vadă.
Pe toți ne legau păcatele părinților noștri, căci dacă mă uit în urmă, niciunul dintre noi nu a avut ceea ce se poate numi, în zilele moderne, o familie normală.
Eu și Edi aveam plăcerea incomensurabilă de a trăi cu alcoolici în casă, care își vărsau năduful pe propriile soții. Alcoolicul lui Edi venea cu bonusul de a avea halucinații în care însuși Satana îi vorbea în miez de noapte și îi spunea că nevasta lui e un drac care îi poartă pielea.
Cum am prins norocul de a mă căra din fundătura aceea în timpul liceului, am făcut-o și, spre regretul meu, nu am avut puterea de a mă uita înapoi.
Am revenit pe plaiurile natale abia când m-am căsătorit prima oară și ai mei deja nu mai locuiau acolo. Pe Edi l-am regăsit în același loc, dar între timp se angajase ca administrator de aparate de cafea și își întreținea toată familia. Atârnau toți de el ca niște căcăreze pe blană.
Legătura mea cu el se schimbase între timp, căci acum era prieten cu soțul meu mai mult decât cu mine. Ce aveau ei era însă ciudat, căci nu știu care era părerea lui Edi despre partenerul meu, dar invers, nu exista zi în care să nu aud ceva de rău.
„Edu’ mi-a furat țigări din pachet când mi-am dus la baie.”

„Am lăsat cincizeci de lei pe banca de la poartă și l-am rugat pe Edu’ să mi-i aducă, dar a mințit că nu a găsit nimic.”
„Am renunțat să mai discut cu Edu’ când am auzit ce spune despre tine pe la spate. A zis că nu-i vine să creadă cum te-ai delăsat.”
Relația mea cu Edi s-a răcit astfel, treptat și intermediat. După un timp am divorțat și m-am mutat iar, viața și-a urmat cursul și pe el l-am uitat.
Cred că sunt vreo șapte ani de când l-am reîntâlnit întâmplător la o petrecere privată, în curtea unui cunoscut.
Am rămas uimită să-l revăd, același chip familiar, dar cu părul complet alb. Poate dacă am fi avut cincizeci de ani nu m-ar fi șocat atât de mult, dar Edi abia împlinise treizeci și doi cu cinci luni înainte. În afară de păr, în rest nimic nu se schimbase la înfățișarea lui. Parcă era un adolescent care îmbătrânise subit și nu apucase să-și schimbe hainele. Avea un hanorac negru, pantaloni army și bocanci negri. Sărea în ochi ca uleiul încins. Era înconjurat de bărbați în tricouri polo, cu frizuri “pierdute la spate”, care fumau trabuc și beau whisky.
M-am dus să-l salut și părea fericit să mă vadă. Ținea în mână un păhărel de țuică, dar abia putea să păstreze lichidul în interior. Mâinile îi tremurau fără oprire. M-a îngrijorat scena, așa că l-am întrebat ce a pățit:
„De la inimă”, mi-a zâmbit el blând.
Părea că nu vrea să dea mai multe detalii. Am aflat ulterior de la un cunoscut comun că e alcoolic și că uneori îl apucă tremorul din senin. Poate aș fi putut să mă interesez mai mult de soarta lui, dar eu îi știu pe oamenii ca el, ca tatăl lui. Asta e o luptă nesfârșită, din care și eu am scăpat cu greu.
Mi-a luat mult timp să decid dacă să-i scriu sau nu, după ce tata mi-a dat vestea. Eram rușinată de faptul că l-am abandonat, dar și speriată că s-ar putea să vrea mai mult decât un mesaj de condoleanțe.
I-am scris până la urmă:
„Hey. Condoleanțe pentru mama ta. Azi am aflat.”

Nu a răspuns. Mi se părea că am scris prea puțin pentru cât a însemnat el pentru mine în copilărie.
„Sper că și tu ești bine.” M-am supărat pe mine. Cum adică „și tu”? Ce am vrut să spun cu asta? Prea târziu, văzuse.
„Mulțumesc.” Acum scria el ceva și nu mai dădea „send”. Trebuia s-o dreg.
„Nu prea îmi găsesc cuvintele. Poate nu ne-am mai vorbit, dar ești important pentru mine și vreau să știi că sper că o să treci cu bine peste asta.”
S-a oprit din „typing”.
„Poate ne vedem și noi”, scrise el.
I-am dat like. Mai târziu, probabil beat, îmi scrise:
„Ctis, ești?”
Nu i-am răspuns. Nu o să-i răspund.
A doua zi, un alt mesaj:
„Îmi aduc aminte cum eu, tu, sora ta și prietena aia de la Florești ne uitam la anime. Și tipa aia mă lua în brațe și îmi spunea că sunt bărbat adevărat.”
Apoi mi-a trimis o poză din grădina lui.
„Poate îți e dor de primăvara de aici.” Îmi era dor, dar nu am putut să-i spun și lui asta.
„Nu mai e nimeni pe stradă, am rămas doar eu.”, a continuat.
„Îmi pare rău, Edi”, mi-am spus, dar nu puteam să-i trimit acest mesaj, pentru că Edi e captiv în trecut și eu acolo nu revin.