Alexandra Florina Zamfir participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VII-a, din București, România și are 36 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Poem 146.

Pe sub tălpi se întețesc morminte,
să plimbe umbra pământului sub soare.
Pe sub tălpi cadavre-n zăcăminte,
își recompun matrițele să zboare.

Miroase a pucioasă, a sânge și a mir,
sub pământul încleștat într-o grimasă.
Tavanu-n sărbătoare, râde-n cimitir,
în cimitirul virgin ca o mireasă.

Pe sub tălpi se întețește glasul,
îmblânzit să tacă întru veșnicie.
Pe sub tălpi ne măsoară ceasul,
timpul putrezit în igrasie.

Miroase rana crudă-n cimitire
și adulmec să miros tristețea noastră.
Cimitir străvechi, lăcaș de mănăstire,
între două lumi ești singura fereastră.


Poem 147.

Se aud urlând coioții-n depărtare,
ferestrele îmi scârțâie în obloane
a pustiu...
miroase a rânced și a lumânare
și eu scriu…
Scriu o poveste înrămată-n negru,
despre lumina apusă într-un soare
mut și ciunt...
coioții parcă îngână un marș funebru
și ce vânt…

Se aud și bărcile lovindu-se de țărm,
vântul cu putere împrăștie văzduhul
de metal...
mi-e creionul rece să mai scriu și-adorm
lângă mal…
Se aud urlând coioții-n depărtare
și corbii ghem se adună și cântă
a pustiu...
miroase  mucegaiul ca o sărbătoare
în sicriu...


Poem 151.

Mi-s mâinile legate și trupul mi-e legat,
în aer zboară păsări solitare.
Mi-s mâinile legate și sârma, cum mai doare!
Lacrimile-n vene mi s-au închegat.
Afara, văzduhul râde în ninsoare!

În pieptul boțit de suferințe,
spinii au pătruns în hipoderm.
Clădesc din paradis un nou infern
și cum plâng embrionii din semințe!
Afară văzduhul râde etern!

Deasupra zboară păsări solitare
și ce frumos norii înfloresc!
Eu, încătușată, parcă mă smintesc
și râd și-mi calc funinginea-n picioare,
legată în păcatul strămoșesc!

Afară, văzduhul râde-n închisoare!