Alexandru Ștefan Ducu participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VII-a, din Craiova, România și are 17 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Trandafiri de Oțel

Sub infinitul celest al argintului tăcut,
În castelul gotic al unui regat complet necunoscut,
Trăia odată o prințesă, cu chipul precum un portret antic,
Ce scria poezii de la fereastra sa, fiecare despre frumusețea anotimpului tomnatic.

Pe când domnița asculta visătoare picăturile de ploaie, luminate de stelele târzii,
Zări în depărtare un cavaler în armură, călare pe un armăsar pictat în nuanțe cafenii. 
Fecioara coborî pe scara spiralată, iar el își lepădă arma și rosti cu grai de sfânt:
"Pe onoarea mea de cavaler îți jur, ești tot ce am și te voi ocroti până am să ajung în mormânt."

Copila îl demască pe bărbatul de oțel, iar sufletul de sclipirea privirii îi fu înecat,
Părul îi era lung și incendiat, iar chipul edenic îi fusese de soare sărutat.
Ofilit de nesfârșite războaie, corpul său în brațele ei s-a topit,
Iar, până când steaua cea de foc se înălță, fata numai de luptător s-a îngrijit.

Totuși, o singură rană rămase nevindecată și greu de înduplecat,
Căci în drumul cavalerului nu se mai ivise niciodată un gest de iubire curat,
Iar când a evadat din temnița regatului scăldat în apele depravării,
Și-a promis că-și va pune viața zălog în fața celei ce-i destăinuie leacul supărării.

Zilele treceau precum fulgerul ce spinteca cerul în miliarde de spărturi,
Cavalerul devenise un scut între prințesă și nemiloasele torturi,
Iar când drumul de vânătoare i-a fost curbat sub vraja miresmei eternității,
A pășit în lanul trandafirilor ce puteau schimba până și destinul divinității.

La ceasul soarelui drept, cavalerul sărută mâna domniței de îndată ce sosi:
"Pregătiți-vă, alteță, la amurg vă voi duce în paradis.", cu vocea groasă îi șopti.
Așa că, sub pastelul oniric al cerului, cei doi pășiră spre șesul împodobit,
Tiviți in hlamide din cașmir maron, ce fluturau în vântul liniștit.

În miezul câmpului, apusul cădea în stropii picurați pe petale, în unde roșiatice,
Juna îl privea cu ochii cufundați în lacul de iubire și jurăminte sălbatice,
Iar, pe când doar graiul viforului autumnal mai fredona printre spinii trandafirilor,
Se atinseră cu buzele sfințite, sub luna ce adormea și sufletele stafiilor.

Când gustul veșniciei amândoi l-au simțit în acea seară,
Zalele timpului s-au sfărâmat și i-au cruțat de bătrânețea cea amară,
Iar în regat, ceasul s-a oprit definitiv, căci ei merită să se iubească etern,
Într-o toamnă veșnică, parfumată cu trandafiri de oțel.


Pictează-mi poeziile!

Paginile plutesc împrejur în bătaia viforului nordic,
O altă noapte albă, în care eu numai de versuri sunt dornic,
Căci sângerez arta de a fi insomniac, în forma sa poetizată,
În același loc, la Portobello, înecat de valurile Scoției, într-o liturghie exagerată.

Pe aceeași plajă, îmi îngrop mereu somnul, sub lumina difuză a lunii,
Și-i recit la înmormântare trei poeme, scrise sub greutatea perfecțiunii,
A gândurilor că sunt un poet mai bun, când ascult șoaptele rostite de întuneric,
A dorinței de a coborî în oniric, brav în fața oricărui coșmar ezoteric.

Uneori, zăresc pe potecă un pictor, ieșind dintre căsuțele maronii,
Edificate pe cărămizile gotice, o roca de mizantropie și ironii.
Un alt exponent predispus la supradoza de stele si licoare a lunii,
Ce își incinerează regatul interior până la catharsisul lăsat în urma tensiunii.

În puterea nopții precedente, ilustrul s-a lipsit de pensulele sale învechite,
Și s-a întins pe nisip, imediat după ce și-a înecat mările pictate în nuanțe prăfuite,
În bordoul vinului cu care își diluase apa putredă din sufletul torturat,
Căci petele stacojii acoperă orice culoare, orice sentiment hazardat.

Privind ruina lăsată în urma dramoletei rubinii
Și lacrimile ce-i curgeau șiroaie pe sticla uitată între scoicile sidefii,
Mi-am dezlegat cuvintele din lanțurile frazelor și le-am lăsat libere în valuri,
Căci voiam să mă acopăr în gândurile artistului, ca niște șaluri.

Rostea cuvintele precum stropii de vopsea, ce curg pe pânza unui tablou,
Și-mi spunea resemnat că tot ce poate picta este Marea Nordului ca ecou,
Ca ecou al suferinței sale, pe care nu știa să o exprime diferit,
Doar prin același material aspru, veșnic în nuanțe de cerulean acoperit.

Într-un amurg de gânduri, ideea îmi șoptește domol, ca un secret greu de rostit,
Să-l chem pe pictorul tăcut, să-mi aștearnă pe pânză ce în versuri am plăsmuit,
Să se scufunde în rime, apoi să le dea viața doar cum le vede,
Iar eu să-mi regăsesc sufletul pictat în culori pe care nimeni nu le-ar putea crede.

Și, uite așa, am continuat să slujim ca partizani ai insomniei,
Noapte de noapte, la Portobello, tratați de esența artistică a morfinei,
Iar când mă uitam adânc în ochii pictorului meu, sub lumina difuză a lunii,
Mă apropiam și-l rugam candid să-mi picteze poeziile, chiar acolo, în pragul furtunii.


Chérubin

S-au scurs deja șapte zile pe palimpsestul oamenilor care mă prețuiesc,
Șapte apusuri de soare, de când cafeaua ochilor tăi mă face să zâmbesc,
Să cred că poate sângele nostru curge în aceleași umbre de stacojiu,
Chiar și atunci când nu mă mai odihnesc pe umărul tău auriu.

Oamenii se atașează de chérubini, căci au sufletul pictat pe un memoriu,
Unde, în loc de înzestrări sufletești, apar ei, colorați în ivoriu.
Sălășluiesc în mintea ta, fiindcă plâng rar, și atunci doar pentru că nu te întâlnesc,
Moment în care încep să spiralez, că poate ce simți e de fapt un reproș firesc.

Însă aleg să cred că mă las manipulat de iluziile inimii mele torturate
Și că totuși mă vei iubi și când nu voi mai fi o noutate,
Când timpul va sufla praf plumburiu pe sufletul meu mare și inocent
Și, odată cu cerneala ta de pe palimpsest, va dispărea evanescent.

De dimineață, mi-am scotocit iar bagajul, tot caut harta către al tău suflet.
Ai pătruns pe nesimțite în apartamentul meu, în care erai mereu un cuget,
Ai furat-o, după le-ai spus colegilor că mă urăști și că sunt exasperant,
Că stau prea mult cu mâna în părul tău creț și că îți vorbesc prea edulcorant.

Și, totuși, de la pervaz, când ochii îmi strălucesc de la lacrimi și lună,
Continui să te conturez cu lumină stelară, păstându-mi inima bună,
Căci inocența-mi radiantă te-a cucerit în Praga, când eram doar un străin
Și poate o va face din nou, dacă din cer nu va mai cădea alb hibernal și un alt chérubin.