Alexandra Marton participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VII-a, din Sibiu, România și are 35 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Curajul nebănuit al unei mame

În viață nu trebuie să te temi de multe lucruri. De regulă, viața te pregătește pentru orice. E adevărat că fiecare dintre noi are fricile lui, care mai de care mai întemeiate sau nu. Dar după părerea mea, lucrurile de care trebuie să îți fie cu adevărat frică sunt: furia omului calm, intuiția feminină și mama care își protejează copilul. Sau cel puțin să nu le subestimezi!

Ultima e cu adevărat înfricoșătoare. Pentru că o mamă care acționează din dorința de a-și proteja copilul, nu are limite de nici un fel. Dar dacă ai ghinionul să întâlnești pe cineva care le are pe toate trei, poți foarte bine să spui că ai întâlnit combinația fatală. La propriu…

De fapt, nici nu am crezut vreodată că o să am și eu nevoie să mă folosesc de vreuna dintre ele, până într-o zi când m-am mutat împreună cu soțul meu și cu băiețelul meu în vârstă de aproape un an într-un apartament nou. Era o locuință mare și spațioasă, la parterul unui bloc nou construit, unde eram printre puținii locatari mutați. Bucătăria avea o fereastră imensă, cu ieșire spre balcon, iar din balcon puteai coborî într-o curticică cu destul spațiu verde. Aceasta avea un gard din sârmă împletită, un pic sighinaș, ce-i drept, menit să delimiteze spațiul nostru de câmpul gol ce se întindea în spatele blocului.

Era o priveliște minunată: doar câmpul verde, fără nici un alt bloc în jur și, la câteva sute bune de metri distanță, șoseaua care șerpuia printre arbuști. Iar pe fundal, sunetul continuu al cicadelor făceau să mă simt că sunt permanent în vacanță.

Era pustiu.  Dar liniște. Exact asta ne dorisem: să fim departe de agitația și aerul greu al orașului. Însă izolarea venea, desigur, și cu minusuri. Unul dintre ele fiind sentimentul de singurătate pe care-l simțeam uneori. Sigur că vorbeam des la telefon cu rudele, dar alta era conexiunea fizică. Astfel încât, în puținele ocazii când venea cineva în vizită, fără să vreau, aveam tendința să povestesc prea mult.

Greșeala cu numărul 1: „datul din casă.”  Credeam că e ceva inofensiv. La rândul meu, și mie-mi plăcea când lumea mi se destăinuia. Mă făcea să mă simt că sunt demnă de încredere. Ceea ce chiar eram. De la mine informațiile nu plecau mai departe. Și nici nu le foloseam în nici un scop, ci doar pentru a-mi hrăni curiozitatea. Atât.

La scurt timp de când ne mutaserăm, era o dimineață senină când cineva bătuse la ușă. O venină. Venise să se recomande și să îi aducă un cadou celui mic. M-a complimentat, lăudându-mă pentru cât de frumos și cu gust aranjasem prin apartament, scrutând toată încăperea cu ochi ageri ca de vultur. Am pus-o pe seama curiozității. Câteva zile mai târziu, venise din nou, de data aceasta împreună cu soțul ei, să îmi ofere un bol cu căpșuni bio. În tot acest timp, ei încercau să ne cunoască tot mai bine. Dar în realitate, culegeau informații…

Între timp, îi mărturisisem soțului meu despre suspiciunile mele cu privire la gesturile parcă prea prietenoase ale vecinilor (având în vedere că până la momentul acela nici măcar nu ne salutasem), dar bineînțeles că mi-a spus că sunt nebună. L-am crezut.

Aceea fusese greșeala cu numărul 2. Nu îți asculta niciodată soțul— pardon! Nu îți ignora niciodată instinctele! În ziua de azi, ajutorul nu vine niciodată gratuit. Tot timpul există o agendă ascunsă. Așa că eu nu interpretasem vizita și atențiile lor ca pe un gest frumos. Dimpotrivă. Era ceva suspect. Văzusem prea multe filme de groază care începeau așa.

Zilele toride de vară se dovedeau a fi aproape insuportabile la noul apartament, având în vedere și poziționarea acestuia în plin câmp lipsit de umbră, astfel încât măcar pe timpul nopții mai venea un pic de aer respirabil prin faptul că lăsam tot timpul geamul de la bucătărie larg deschis. Aveam noroc că era dotat cu plasă pentru insecte, acestea neputând astfel să pătrundă noaptea în casă. Dar nu de insecte ar fi trebuit să-mi fie mie frică…

Venise weekend-ul și soțul meu fusese chemat pentru o lucrare în alt oraș, lăsându-mă peste noapte singură cu cel mic. Înainte de a mă pune la culcare, plăcinta mea de căpșuni era deja gata și o scosesem din cuptor pentru a se răci. Casa se umpluse de mirosul delicios de desert copt, dar tarta cea mică și rotundă nu avea să îmi încânte papilele gustative, deoarece era pentru vecinii mei. În ciuda suspiciunilor pe care le aveam cu privire la ei, mă simțeam obligată să fac și eu un gest frumos, fiindcă de la ei primisem căpșunile.

Adormisem cu acea aromă plăcută în nări, când, la un moment dat, auzisem un zgomot. Am întins mâna după telefon să verific cât arăta ora, însă acesta era stins (uitasem să îl pun la încărcat). Zgomotul mă făcuse să mă ridic din pat să verific. Am pășit ușor afară din cameră și am închis ușa în urma mea, pentru a nu-l trezi pe băiețel, îndreptându-mă apoi spre balcon.

Acolo, surpriză! Nu era nici pisică, nici vulpe, așa cum sperasem. Scotocind prin lucrurile de pe balcon, era un bărbat îmbrăcat închis la culoare, cu o cagulă neagră pe chip, și având în mână ceva care părea a fi o rangă. Exact cum vezi în filme. Dacă în dicționar ar fi existat o poză atribuită cuvântului „hoț,” atunci ar fi fost imaginea acelui om.

Mintea mea fusese străfulgerată de o sumedenie de gânduri. Realizasem cu stupoare că având telefonul mort nu aveam cum să sun la poliție, iar fiind într-un bloc aproape gol, nu aveam cui să strig după ajutor, fiindcă din ce-mi povestiseră vecinii, și ei aveau să fie plecați.

Preocuparea mea primordială era siguranța celui mic. Problema era că până aș fi mers eu să-l iau din dormitor și apoi către ușa de la intrare, hoțul ar fi pătruns deja de mult în casă. Aș fi putut să sar pe geamul din dormitor, fiind la parter, însă faptul că aș fi fost apoi nevoită să alerg cu copilul în brațe pe câmpul necosit, în beznă, nu ar fi fost cea mai fericită alegere.

Așa că îmi mai rămăsese o singură opțiune: să lupt.

Bărbatul intrase deja în casă, înarmat cu ranga. Era la nici un metru în fața mea. Primul lucru pe care am putut pune mâna fusese tarta mea de căpșuni de pe aragaz. Am luat-o cu un gest rapid și mai precis decât m-aș fi crezut în stare, și i-am îndesat-o pe față. Nu reușisem eu să-l opresc foarte mult cu gestul acela, însă a fost destul cât să-și scape ranga din mână și să zăbovească puțin ca să-și șteargă ochii. Amator. În timpul acela eu avusesem suficient răgaz să ajung la sertarul cu tacâmuri care era mai departe. De-acolo am început cu furculițele: una câte una o aruncam către el, asemenea unui joc de Darts, fără prea mare succes însă. Dacă aș fi văzut toată scena înregistrată, probabil aș fi crezut că urmăresc un film de comedie.

Apoi am trecut la cuțite. Cele de feliat și tocat. Le-am luat pe toate în mână cu o mișcare la fel de iute, și înainte să încep să le mânuiesc, i-am spus tâlharului:

„Am cinci cuțite profesionale, cu care tai inclusiv oase! Din cinci, cu unul tot te nimeresc! Așa că dacă vrei să mai ieși întreg de aici, îți sugerez să pleci pe unde ai intrat.”

Siguranța din voce și înverșunarea cu care i-am vorbit mă surprinsese și pe mine. Discursul meu sunase atât de bine, de parcă ar fi fost repetat. În momentul acela, ceva se întâmplase în mintea lui. Fusesem atât de convingătoare încât îmi adresase câteva cuvinte incomprehensibile, după care ieșise pe ușa de la balcon la fel de repede precum intrase.

La scurt timp după ce anunțasem poliția, hoțul fusese prins, și nu mare mi-a fost mirarea să aflu că bărbatul cu cagulă era nimeni altcineva decât vecinul care venise în urmă cu câteva zile cu soția lui să îmi aducă bolul cu căpșuni. Din informațiile polițiștilor, acesta nu era la prima abatere de acest fel. Și se pare că viza tocmai persoane nou venite în cartier, exact ca noi.

Iată că intuiția și puterea pe care o primisem în dar, odată cu minunea de a fi mamă, îmi dăduseră un curaj uimitor într-un moment și într-un fel de care altfel nu cred că aș fi fost capabilă.

Iar dacă totuși rămăsesem cu ceva amuzant în urma acelei întâmplări, era faptul că plăcinta cu căpșuni pe care i-o izbisem cu putere pe chip tâlharului, fusese pregătită de fapt chiar pentru el.