Ana Grindei participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VII-a, din Cluj-Napoca, România și are 18 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Oameni și întâmplări bizare

Oamenii mi s-au părut mereu spectaculos de bizari. În toate modurile în care există. Dar mai ales când au impresia că nu îi vede nimeni.

Iar bărbatul din stația de autobuz din fața magazinului Sora, nu putea fi descris decât ca fiind bizar. Purta o cămașă albă ce se străduia să îi susțină masivitatea, niște pantaloni kaki scurți și o servietă neagră, dar întreaga sa ființă poseda intensa concentrare a unui chirurg. Doar că nu opera un pacient. Stătea aplecat asupra unui coș de gunoi, distrugând sistematic și lipsit de vreo constrângere morală, o carte fără coperți. Îi prindea cu toată forța paginile și le arunca la nimereală în interiorul containerului. Dacă ar fi rupt cartea frenetic, ar fi fost de înțeles, poate chiar tragic. Dar mișcarea sa era mecanică, aproape ca o îndatorire birocratică. Își verifica din când în când ceasul de pe încheietura groasă a mâinii ca să se asigure că nu întârzia. Când, în cele din urmă, autobuzul, pe care îl aștepta, a sosit în stație, bătrânul în jur de șaptezeci de ani și-a scuturat cămașa, și-a ridicat servieta și a intrat în vehicul de parcă nu își petrecuse ultimele zece minute desfigurând o operă de artă.

L-am privit din celălalt capăt al străzii complet uimit. Nu l-a mai văzut nimeni în îmbulzeala de oameni, minți și suflete, fiecare grăbite în felul lor. Cine se mai oprește să se uite și în jur, în ziua de astăzi, când se întâmplă atâtea în capul nostru? Nici eu nu știu ce m-a făcut să îmi ridic privirea. Dar l-am văzut. Era captivant, totuși, să observi ciudățenia lipsită de orice urmă de jenă a unui străin. Lumea își continua drumul, fiind neatentă la crima literară ce avusese loc în fața chioșcului de bilete.

În timp ce autobuzul în care se urcase acest bărbat se îndepărta, nu mi-am mai putut stăpâni curiozitatea. M-am apropiat de coșul de gunoi. Cuvintele negre de tipar, răzlețe se ițeau de pe fundalul paginilor îngălbenite de vreme. De ce să distrugi în așa fel o carte? Ori volumul acesta era cel mai prost scris vreodată, ori o capodoperă a literaturii din moment ce îl împinsese pe un om la un act de vandalism orb. În orice caz, era o carte care merita citită. Mi-am întins mâna și am reușit să culeg o pagină de deasupra mormanului de resturi. Am netezit-o de marginea pantalonilor. Avea scris în colț numărul 147, dar nu era nici-o urmă de titlu sau autor. Mi-au căzut ochii pe o frază: “Mankurtul nu știa cine îi sunt părinții, din ce trib se trage, nu-și cunoștea numele, copilăria, nici măcar nu înțelegea dacă este om sau nu. Pentru el exista un singur stăpân: cel care îl hrănea”. Am rămas nemișcat, ținând în mână o foaie mototolită din gunoi, nerăbdător să aflu cine este acest Mankurt.

Problema când citești cărțile începând cu mijlocul este că ai sărit peste introducere și ești total separat de sfârșit. Pană am intrat în bibliotecă, curiozitatea mă rodea pe dinăuntru. Mă încerca o senzație ciudată ,ca și cum aș fi păstrătorul unui secret aparte. M-am apropiat de biroul de informații și i-am întins foaia cu slab iz de murdărie, bibliotecarei. Numele de pe ecusonul ei era Ramona. S-a uitat la pagină, apoi la mine ,clipind intens în spatele ochelarilor rotunzi.

-Doriți să înapoiați o pagină dintr-o carte? Restul unde e? întrebă ea cu o voce ușor ironică.

-Nu știu, am spus eu în șoaptă. Adică am văzut un bărbat cum rupea pagini la nimereală dintr-o carte. Le-a aruncat în gunoiul dintr-o stație de autobuz. Trebuie să știu ce carte era. Vreau neapărat să o citesc, am spus dându-mi seama că vorbeam ca un lunatic.

Ochii Ramonei s-au mărit. Mina plictisită, administrativă ii dispăruse, fiind înlocuită de entuziasmul  pe care doar un detectiv îl poate avea când primește un caz foarte promițător.

-Hai să încercăm să deslușim misterul, mi-a spus, luând pagina cu mare grijă. Oare din ce carte poate fi textul : ” nu știa dacă era om sau nu”? Sună filozofic, poetic aproape. Și nuanța îngălbenită… pare să fie o ediție mai veche.

Pentru următoarea jumătate de oră, am fost martor la un incredibil exemplu de solidaritate umană. Ramona ar fi putut să-mi râdă în față, să mă trimită la plimbare, dar mi-a sărit în ajutor în cel mai inexplicabil mod. Mai mult, și-a chemat un coleg, un anume domn Stănescu care era o enciclopedie vie a literaturii universale. Au povestit, s-au sfătuit, iar discuția devenea tot mai aprinsă. Era atât de savuros de privit. Doi adulți atât de preocupați de enigma cauzată de o singură bucată de hârtie. În timp ce îi priveam ,am simțit că în mine se schimbă ceva. Mi-am petrecut ultimii optsprezece ani văzând cărțile ca pe niște teme obligatorii de la școală. Dar fiind învăluit de atitudinea lor veselă, contagioasă, am simțit că literatura este în sine un puzzle viu, din care fiecare cititor deține o piesă.

-Aha! a exclamat Ramona atrăgând priviri tăioase dinspre perimetrul pe care scria „Liniștea e necesară studiului!”

-Pagina 147. Mankurt și stăpânul său! Este „O zi mai lungă decât veacul”!

Cinci minute mai târziu ,mi-a întins un exemplar intact al romanului scris de Cinghiz Aitmatov.

-Începe de la prima pagină, a spus ea zâmbind. E mai bine așa.

Am citit cartea dintr-o suflare, ignorându-mi îndatoririle, cina și venirea insesizabilă a zorilor. Apoi m-am întors la bibliotecă și am mai împrumutat o carte și apoi încă una. Câteva luni mai târziu, podeaua apartamentului meu era complet înghițită de teancurile interminabile de cărți. Nu citisem pana atunci decât cărții de știința și, de altfel, urmasem liceul și facultatea în domeniul marii mele pasiuni: fizica. Beletristica mi s-a părut o pierdere de vreme. Acum, însă, vedeam în romane o extensie a ceea ce mi-a plăcut să fac în stația de autobuz : să privesc oamenii si sa-mi imaginez poveștile lor de viată. Fiecare roman era încă o invitație să pătrund înăuntrul minții minunat de complicate sau excentrice a unui personaj și a autorului care o imaginase.

Într-o după masă, când venisem să returnez câteva cărți de literatură rusă, am văzut un anunț lipit pe ușa bibliotecii :”Se caută asistent de bibliotecar cu jumătate de normă”. Ramona s-a uitat la mine din spatele computerului ei și am văzut cum își ridică o sprânceană.

-Deja e ca și cum locuiești aici. Măcar să fii și plătit pentru asta, mi-a spus.

Asta a fost acum doi ani.

Astăzi port și eu un ecuson cu numele meu lipit de cămașă. Acum eu sunt cel care știe locația exactă a volumelor, inclusiv de poezie și cel care îi ajută pe studenții de la litere să găsească cărțile pe care și le amintesc doar după culoarea coperților și frânturi din titlu. Nu mi-am uitat pasiunea pentru științe, citesc de fiecare dată când am ocazia ultimele publicații și noutăți în domeniu ,dar drumul meu a luat-o pe o traiectorie la care nu mă așteptam. Viața mi s-a schimbat complet datorită comportamentului bizar al unui bătrân cu servietă neagră, și pentru că un bibliotecar a decis să ia în serios curiozitatea unui necunoscut.

Mi-am imaginat de nenumărate ori, cum ar fi să intre pe ușa bibliotecii acest  personaj straniu, ucigașul cărții din stația de autobus. Aș da orice să aflu de ce a distrus romanul. Iar într-o dimineață, ușa bibliotecii s-a deschis brusc și o siluetă m-a luat prin surprindere. Înăuntru pășește o tânără. Pare neliniștită și ține în mână o bucată ruptă de hârtie pe care sunt scrise versuri dintr-o poezie.

-Buna dimineața. Știu că o să sune ciudat, a început ea, scuzându-se, dar am găsit pagina asta  pe o bancă în parc și aș vreau să știu cine a scris aceste versuri.

M-am uitat la fragmentul de hârtie dintre degetele ei delicate și am zâmbit.

“Cât va fi suflet, văz și versul meu,/Prin tot ce-am scris tu vei trăi mereu….“

-Nu este ciudat deloc. Hai sa încercăm să deslușim misterul. Ai auzit de sonetele nemuritoare ale lui Shakespeare?

Sigur, toate acestea se întâmplau în alte vremuri, în care indiferența începea sa fie contagioasă, dar nu devenise încă boală cronică și nu apăruse încă acel dispozitiv bizar ce hipnotizează în prezent și tineri și vârstnici..