Ana-Maria Chircea participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VII-a, din Oradea, România și are 39 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Colţişor şi Zâna Măseluţă

     A fost odată ca niciodată, într-un tărâm îndepărtat, o pădure deasă, într-atât de deasă, încât copacii îşi şopteau secrete prin rădăcini. Sătenii din cel mai apropiat sat, de undeva de peste două dealuri şi trei văi, o numeau Pădurea Văratecului, însă ea nu exista pe nicio hartă. Umbla vorba că pădurea se afla într-o vale adâncă, străjuită de dealuri şi, cel mai important pentru povestea noastră, de o stâncă abruptă, pe care stătea cocoţat un castel. Din străfundul văii, spun sătenii, se auzea vocea sălbăticiei, îndeosebi urletul lupului cenuşiu, iar de pe stânca abruptă şi brună, se auzea foşnetul subţire al mantiei unui vampiraş, lăsat în grija bunicilor, de părinţii plecaţi la Paris, cu treburi.

     Este lesne a zice că niciun sătean nu a îndrăznit, vreodată, să calce în Pădurea Văratecului sau să se plimbe prin împrejurimile castelului Fior, după cum am aflat, dintr-o sursă sigură, că se numeşte. Din aceeaşi sursă, am aflat o poveste pe care o voi da mai departe, de dragul poveştilor. Ţine-ţi minte, dragii mei, că este adevărată şi chiar s-a întâmplat, întocmai după cum o voi încredinţa urechilor curioase.

*

     Dintr-una într-altă, voios cântând şi sprinten păşind, Colţişor, iată că a ajuns în mijlocul pădurii, unde noaptea aşternută în deal, abia şi-a început ritmul în vale. Primele pe care le-a întâlnit în calea sa, au fost gemenele Vivi şi Lili. Erau veveriţele care, uneori, urcau până la castel şi se jucau cu vampiraş. El, bine crescut şi ospitalier, le punea la pachet într-un coşuleţ, bunătăţi din alunul din curtea interioară. Erau alunele lor preferate, nu atât pentru gust, căci în pădure erau mai delicioase, cât pentru bucuria cu care le-au fost oferite. Putem spune, astfel, că vampiraş era un prieten vechi.

– Am strâns nouăsprezece alune! s-a lăudat Vivi. Aproape douăzeci, câte degete avem la mâini şi la picioare. Tu câte ai strâns, Lili?

– Eu am douăzeci, desigur! a răspuns, cu zâmbetul până la urechi, Lili. Întotdeauna sunt cu un pas înaintea ta, Vivişor! Şi, apropo, optsprezece ai!

– Ba nu! Nouăsprezece! a mârâit, scurt şi aspru, Vivi.

– Optsprezece! a dat din cap, a dezaprobare, Lili. Le numărăm?

– Le numărăm! a venit, rapid, răspunsul.

     Şi, în timp ce Vivi îşi număra alunele, Lili îşi număra degetele. Vampiraş, apropiindu-se, a început să râdă cu poftă.

– Ce număraţi voi, acolo? le-a întrebat.

– Alunele! a sărit repede, să răspundă, Vivi.

– Degetele! a răspuns Lili, vizibil încurcată.

     S-au uitat unii la alţii şi, cât ai spune poc, au început să râdă, din toată inima, de încurcătură. Dacă nu ştiaţi, dragii mei, veveriţele au optsprezece degete, câte patru în faţă şi câte cinci în spate. Şi, în timp ce Lili a învăţat-o pe Vivi şi acest aspect, surioara ei a rămas cu gândul tot la alunele adunate. Nu ştiu alţii cum sunt, dar Colţişor iubea naivitatea lor, însă nu îi plăcea competiţia şi, nici nu o înţelegea, drept vă spun. A crescut singur. Cu cine să se fi dat la întrecere?

– Lilişor, Vivişor, cum vă simţiţi voi, astăzi? le-a întrebat, încercând să le distragă atenţia.  Era o abilitate învăţată prin multă exersare cu bunicii. De câte ori făcea câteo boacănă, de atântea ori îi lua cu alte cele, până când aceştia uitau de la ce s-au pornit.

– Uite, Colţişor, eu mă simt excelent! i-a răspuns Lili. Sunt cea mai bună la strâns alune, cea mai rapidă, cea mai descurcăreaţă!

– Nu e adevărat! a început să mârâie, aspru, Vivi. Ai trişat!

– Ba nu!

– Ba da!

– Dacă spui că am trişat, hai să auzim, cum?!

– Nu ştiu cum, cumva tot ai trişat! s-a tânguit Vivi.

– Eu zic, le-a întrerupt Colţişor, să faceţi echipă. Unde-s doi, puterea creşte, ştiţi voi, vorba aceea?

– Eu o ştiu! a răspuns Lili.

– Ba eu o ştiu! a sărit, să răspundă, Vivi.

     Vampiraş, în timp ce gemenele se trâmbau una la cealaltă, a luat un băţ şi a desenat un cerc mare. Apoi, întorcându-se triumfător înspre ele, le-a întrebat.

– Cine umple cercul acesta cu alune până în zori?

– Nu cred că poate cineva să umple cercul în aşa scurt timp, a recunoscut Lili.

– Nici eu nu cred, a răspuns, cu jumătate de glas, Vivi.

– Părerea mea este că împreună veţi reuşi! le-a îndemnat Colţişor. Ia încercaţi! Dacă reuşiţi, mâine seară ne jucăm mâţa. Mă ofer să fiu primul.

     Cele două veveriţe s-au uitat una la cealaltă şi au dat din cap a aprobare. Ce poate fi mai distractiv decât să fie Colţişor mâţa şi să zboare după ele prin castel? Va dura întreaga noapte, această distracţie. Dragii mei, dacă nu ştiaţi, am să vă spun eu acum, vampiraşul nostru nu ştia încă să zboare foarte bine, nici măcar prin castel şi avea obiceiul să se izbească de tot felul de lucruri apărute, brusc, în faţa lui. Uneori le rostogolea, alteori, se rostogolea pe sine. Le-a lăsat pe cele două veveriţe să facă echipă şi a pornit mai departe.

**

     Şi a mai trecut o clipă, şi a mai trecut un pas, şi iată, Colţişor a dat de cerb, care stătea la ceartă cu coţofana Pica Pica, despre care vampiraşul nostru auzise de la veveriţe că e mare ştrengăriţă.

– Mi s-au prins coarnele în crenguţele tale! a acuzat-o, supărat.

– Normal, dacă eşti împiedicat! i-a răspuns coţofana, nelăsându-se mai prejos în ton.

– Mă încurci, în fiecare zi, cu proiectele tale. Acum, ce idei ţi-au mai venit?

– Nu e treaba ta, morocănosule!

– N-ar fi, dacă nu m-aş încurca în ele. Aşa că este şi am tot dreptul să ştiu.

– Te încurci că vrei, nu că nu le vezi! Cred că îţi lipsesc prietenii şi vrei să mă ţii pe mine de vorbă.

– Nici pomeneală! Eu am prieteni peste tot şi am cu cine să vorbesc la orice oră.

– Serios?! Spune-mi unul! La toţi le faci capul calendar cu coarnele tale şi te ocolesc de cum te văd.

     Cerbul a stat cât a stat şi s-a gândit, apoi i-a răspuns pe un ton de animal ofticat.

– Bine, fie! Nu am prieteni! Mulţumită?! Toţi sunt geloşi pe coarnele mele!

– Toţi, mai puţin cineva! a început să râdă coţofana.

– Cine? a întrebat, curios, cerbul.

– Eu! Nu am motiv să fiu geloasă, când văd cum stai câteo jumătate de oră să îţi descurci coarnele, prinse între câteva rămurele.

     Venit de nicăieri, Colţişor a simţit că trebuie să intervină.

– Eu cred că amândoi aveţi nevoie unul de celălalt. Coţofano, spune drept, crengile le pui cu intenţie în calea cerbului?

     Coţofana, ca un copil prins la borcanul cu dulciuri, s-a uitat cu ochii mari, cât la cerb, cât la Colţişor, şi a spus:

– Nu am vrut! M-am simţit singură, a oftat ştrengăriţa.

– Singură.. ca mine? s-a mirat cerbul.

– Singură.. ca tine, a recunoscut coţofana.

     Şi, ca să nu rătăcim firul poveştii, vă spun că cei doi, cerbul şi coţofana, s-au împrietenit, iar vampiraş a luat-o la dreapta şi, imediat după aceea, la bifurcaţie, a luat-o la stânga. A ţinut-o tot înainte, până când a dat de un tufiş, din care se auzeau mai multe glasuri subţiri.