Andreea Pânișoară participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VII-a, din Tunari, judet Ilfov, România și are 34 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Desculț

A scrie o carte. Cum poți cunoaște că ești pregătit să scrii o carte? Ai visat vreodată să scrii o carte? Sau să scrii, pur și simplu. Eu îmi amintesc că am visat și am scris o carte. Era salvată într-un Word pe un laptop roșu pe care l-am pierdut la ultimul metrou de seară.

Era o dimineață de martie, iar Aura se trezise din nou fără alarmă chiar înainte de răsărit. Era momentul ei preferat al zilei, momentul cel mai clar în care putea să stea de vorbă cu cel mai bun prieten al ei.

– Hei, salut, tu. Ce faci?

– Mă chinui să apar din nou. În fine, nu e ca și cum dispar vreodată.

– Auzi, tu, Soare, te pot întreba ceva?

– Sigur, Aura, spune.

– Aș vrea să scriu o carte, poate chiar să scriu o carte pentru tine. Dar pentru asta trebuie să te fac personaj și nu știu ce nume să îți pun. Trebuie să fii om pentru mine, din nou.

– Sincer, Aura, nu știu ce să zic, cred că ai deja o viață pământeană, încearcă să scrii despre tine și despre ea. Lasă-mă pe mine, eu îmi fac treaba mea, tu ți-o poți face pe a ta, fără mine poate. Sau incluzându-mă ca pe exact ceea ce sunt. Soare, atât.

– Sincer, Soare, preconizam că asta vei spune. Însă ceea ce tu nu înțelegi este că nu pot să scriu o carte fără tine. Tu ești una dintre cele mai importante părți ale vieții mele, cumva nu văd rostul în lipsa ta. Știi că ești mai mult decât un soare, Soare.

– Sigur, Aura, fă cum simți. Eu mă bucur acum din nou. Doar sunt și mă bucur pentru asta.

– Te iubesc, Soare.

– Și eu te iubesc, Aura.

Cel mai pregnant sunet al copilăriei Aurei era sunetul tocurilor de pantofi. Pantofii preferați ai Aurei în copilărie fuseseră o pereche de pantofi roșii cu fundiță. Primii pantofi. După care a urmat o serie de pantofi cumpărați în mod repetat, tot roșii, dar cu tocuri mai puțin răsunătoare și fără fundiță.

Aura are 4 ani. E ziua ei, la începutul verii. Aura dă startul la vară. E Gemeni. Aura se joacă afară de ziua ei, împreună cu fratele ei mai mare, Elliot, cu niște cercuri zburătoare. Aura a primit cadou cea mai frumoasă rochie și pălărie, ambele galbene, care, împreună cu pantofii roșii, fac cea mai tare ținută vestimentară pentru a aduna cercuri zburătoare din nisip. Urmele pașilor lor sunt impregnate pe terenul de joacă. La un moment dat, Aura aruncă cercul ei într-un morman de fiare. Aura nu poate să îl scoată, așa că se așază în genunchi, iar un fier îi intră exact sub rotula stângă. Aura plânge și imaginea i se șterge. Aura e adusă acasă în brațele tatălui său și uită ziua de 4 iunie 1994.

Sunt Aura și am 30 de ani. Pentru prima dată, permisul meu de conducere este suspendat.

Metroul mă poartă cu viteza luminii în direcția opusă inimii și sufletului meu, direcția opusă mie, direcția opusă chemării. Destinația reprezintă punctul de întrerupere al unui fir de viață care ar fi necesitat o continuitate aleasă de subiect. Un punct ca o casă sau un petec de pământ călcat zilnic de pași insistenți, căutători de identitate. Ce faci cu un cadou pe care îl dăruiești din tine și îl primești înapoi? Privesc în gol și în perspectivă și sunt purtată cu mașina timpului undeva în viitor, un viitor mult prea prezent pentru un trecut ce nu a apucat să fie trăit, ce nu s-a cunoscut prin experiență. Priveam în gol și în perspectivă. Și m-am focusat pe o pancartă cu mesajul „SOS”.

Fără sosuri, că îngrașă.

Mă întorc de la vizionarea unei piese de teatru de la Teatrul Național București. Se numește „Cuvântul progres rostit de mama sună teribil de fals”.

Înainte să înceapă piesa, când încă nu se deschiseseră ușile de la intrare, am realizat că am o urgență biologică, iar portarul m-a îndrumat către toaleta din parcarea subterană.

Coborând scările, am realizat cât de mult m-am săturat de întuneric și adâncimi.

Am intrat în toaletă, iar pe ușa cabinei în care am intrat era scris frumos, cu marker negru, mesajul „Să nu regreți”, mesaj care a apărut fix în fața ochilor mei în timp ce mă „descărcam energetic”. În acel moment, tocmai când credeam că sunt martora unei intervenții divine în care Dumnezeu încearcă să mă aline într-un fel sau altul, s-au stins toate luminile. Acolo jos, la subteran, neauzită și nevăzută de nimeni, am înțeles că s-a luat curentul.

Am reușit totuși să ies la suprafață din nou.

Ajung acasă având sentimentul reconfortant că am dat peste acel mesaj. E un moment care îmi oferă pace, care îmi estompează sentimentul că nu am făcut tot ce a ținut de mine.

Locuiesc împreună cu cățelul meu lângă o pădure. Am cel mai frumos câine din lume. Cel mai mult îmi plac drumețiile zilnice prin pădure.

E foarte frumos aici. Traversez o perioadă complicată, cu schimbări și vindecări. M-am dus pentru prima dată la ore de canto profesionist și am fost întrebată ce am făcut toată viața. Știam demult că acesta e darul meu. Adevăratul meu dar. Muzica. Talantul care îți este dat și pe care îl folosești sau nu, îl cultivi sau nu.

Mi-am luat cea mai tare rochie pentru că mă duc la o nuntă a uneia dintre cele mai bune prietene ale mele. A trecut mult timp de când ne-am văzut ultima dată.

Mă simt totuși epuizată, mă gândesc un moment că cel mai bine pentru mine ar fi să rămân să mă odihnesc, însă îmi spun că nu îmi permit să lipsesc.

Între timp, aici, lângă pădure, un trunchi de copac a fost plasat cu insistență, forță și abuz în locul copacului inițial care a fost tăiat sau care, cel puțin, e prea bine și sănătos încorporat în mine. Cel puțin asta simt eu.

Trunchiul nou de copac nici măcar nu este plasat bine și provoacă cea mai mare durere posibilă, inumană în orice sens.

Trunchiul nou de copac aplică presiune continuă și constantă în construcția mea umană.

Trunchiul nou de copac îmi dă un vibe de parcă ar fi fost speriat și ar fi găsit locul ăsta și ar fi hotărât să nu mai plece de aici niciodată, pentru că e călduț și bine, deși e intrat cu japca în mine. Trunchiul nou de copac nu îmi permite să cresc și să funcționez în mod sănătos. Totodată, copacul inițial, deși bine încorporat în mine, parcă nu mai are spațiu să se dezvolte mai departe, deoarece acest nou trunchi de copac blochează tot.

Copacul e făcut să crească în noi, din noi, iar rădăcinile îi sunt plantate în fragedă copilărie. Copacul trebuie să crească de așa natură încât să fie armonios, sănătos.

Nu îmi dau seama dacă acest nou trunchi de copac este al meu.

Oare unde sunt rădăcinile acestui nou trunchi de copac?

Cred că asta este întrebarea și răspunsul meu. Ca să cunosc acest nou trunchi de copac străin care mă blochează, trebuie să îi cunosc rădăcinile. E ceva pe partea stângă, lângă ureche, în dreptul ei. Amigdala.

E amigdala? Hipotalamusul? Ce e acolo? Care e sursa din care se hrănește acest nou copac? Să fie o inimă frântă? Să fie o minte străpunsă? E ceva atât de adânc și ascuns în mine încât nu îi pot da de rădăcini, nu pot gusta seva din care se hrănește.

Sunt tot eu, Aura, și lucrez într-un call center.

800 de lei este suma pe care am lăsat-o pe masă când am plecat fără să îmi iau rămas-bun. Niște bani care m-au ars în străfundul ființei mele. Să nu pot sta la aceeași masă cu niște persoane pe care credeam că le cunosc și le îndrăgesc este puțin inexplicabil pentru mine. Nu-mi aduc aminte decât niște mesaje inscripționate pe pereții sălii, ceva cu „Love is patient, love is kind”, un verset.

Simt că trăiesc în două realități diferite în același timp, lumea mea care se prăbușește și realitatea fizică care mă înconjoară.

Sunt 3 ani de când am fost la acea nuntă și nu îmi explic nimic din ce s-a întâmplat.

Știu doar că Elliot nu mai este printre noi. 

De când am recăpătat permisul, puține sunt momentele care mi-au captat atenția în mod autentic. Îmi este dor de stațiile de metrou, de gările în care am poposit. Să stau pe bagaje și să privesc lumea, să îmi iau o cafea de la tonomat. Să am părul desfăcut sau să mi-l leg în indiferență. Sunt rare momentele în care îmi leg părul în indiferență și, totuși, atunci stă cel mai bine. Să fumez o țigară în aerul clar, deși mi-e greu să privesc boem țigara acum, datorită excesului. Să stau pe bagaje și să privesc lumea. Să stau pe bagaje, nu ca în filmul acela „La fille sur le pont”. Acolo personajul era mult preocupat de sine, eu eram mai mult preocupată de momentul frumos pe care îl trăiesc. Intuiția mea a fost cumva mereu liniștită, ușoară și la locul ei. Deloc pierdută. Deși a suflat furios de multe ori. Mi-e dor de colecția de bilete de tren. Aveam și o fotografie cu ea, oare o mai găsesc? Sau de biletele de autocar, nu însă acelea cumpărate în același cerc anxios, în încercarea de a mă aduna sau regăsi. La un capăt opus al intuiției înghițite de pământ.

Însă sunt unele drumuri de care nu mi-e dor. Drumuri bătătorite prea mult și într-un zadar poate nemaiîntâlnit. Între aceleași direcții, de parcă nimic nu se schimbă sau nu se poate schimba. De parcă vreau să calc pasul pe loc până micșorez terenul ca să devină pașii mai ușori.

Mi-e dor și de acele momente singuratice, în deplinătate, poate aparent ușor periculoase, în care mă simțeam mai în siguranță ca niciodată. M-am oprit din scris, dar pot continua la fel cum am continuat să merg între două stații de tren în pustietate, când îmi decolorasem pentru prima dată părul singură și aveam o salopetă de blug vintage de la second-hand, cu șnururi. Șireturi. Când eram mici, eu cu Elliot ne trăgeam mereu de șireturi.

E frumos să mergi o stație de tren pe jos. Mai ales când nu ești singur.

– Bună, Soare, scuze, m-am răzgândit, nu cred că pot rezista 12 ore fără tine, poți să te grăbești?

Când mi-ai deschis drumul spre lumea ta, mi-am spus că puterea stă în fraternitatea noastră, căci, indiferent de pământ, trebuie să ne regăsim, strângându-ne mâinile, primindu-ne ca unul singur.

Nu trebuie să citesc Biblia ca să știu ce este iubirea.

Sunt Aura și aș vrea să găsesc laptopul roșu. Niște notițe nu mă ajută să scriu o carte. Mai ales o carte pentru Elliot.

Inima mea bate ca valurile mării, sculptând pietre, la posibilitatea unor noi începuturi. Sunt doar un copil desculț într-o mulțime care poartă pantofi roșii, care își urmează imaginația, privind în culori, indiferent de întuneric, dar mereu conștient de acesta. Este cea mai minunată senzație să mă simt vie și îndrăgostită de… lumină. Am desenat urmele pașilor mei pe nisip, să nu mă pierd, însă valurile inimii mele le-au șters când am ajuns la țărm. Privind înapoi, pot vedea că lipsesc urmele unei tălpi. Deci, cum mai merg?

Ah, da. Nu merg, zbor. Aripile mele au crescut acum mii de ani și încă cresc la fel cum crește totul. Chiar și un trunchi de copac.

Sunt doar un copil desculț într-o mulțime.