Arminda Buliman participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VII-a, din Cluj-Napoca, România și are 25 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

1.	Cataclism

Cât de dulce e o căpșună,
Atât de amari sunt ochii tăi,
Drăguță, plini de ofuri înfundate,
Călăi, înciudați în agonie,
Ascund atât de măiastru
Viața, îngână moartea
Cu rigoarea unei broaște în miezul primăverii.

De ce vrei să strălucești a moarte?
Când ai putea lumina o lume întreagă
Cu un zâmbet ca al dumitale?
Nu e păcat să îmi arăți o mutră tristă?

Acum zâmbește, draga mea.
Fă-mi poftele absurde
Și ascunde cine ești.
Știi doar și tu, pe mine trebuie să mă
Cinstești. Eu sunt miezul... vieții tale,
Eu am identitate, tu ai ojă și programare
La coafor, la epilat, la masaj
Anticelulitic, și la spa.

Strălucește, draga mea,
Plătesc pentru o umbră frumoasă doar...
Nu fi risipă.


2.	Ceața

Am mers orbește până în măduva
Acestei ceți vechi.
Unele ceți poartă o mireasmă proaspătă, revigorantă.
Ceața asta miroase a blestem.

A eșec, mă orientez după un instinct disperat.
Nu am mai ieșit demult la soare.
E prea mult alb și negru în jur.
Vreau niște gri în viața mea măcar.

Culorile sunt mute.
Doar mâinile mele mă ajută să știu că încă nu am fost înghițită de albul ăsta.
Alb ca laptele mamei.
Pe care l-am lăsat să se strice de ciudă.

Ciudă că drumul pe care mi-l arăta era tras la indigo
Cu cel al tuturora.
Eu nu voiam să fiu tuturora.
Așa că am fugit până m-am împiedicat în ceața asta afurisită.

Strig după mama din când în când.
Știu că mă caută.
Nu se va opri până nu îmi va găsi leșul.
De asta nu mă opresc din mers.
Nu vreau să o las pe mama să mă găsească moartă.


3.	Tornada

Mă învârt în jurul acelorași gânduri.
Care îmi e sensul,
E vrun rost secret de care ceilalți știu,
Sunt numai eu cea care a uitat să apuce

"De ce"-ul suprem?
M-am pierdut demult,
În copilăria timpurie,
Temele mă făceau să mă înec cu propria rușine.

Atunci, mi-am pierdut balansul,
M-am ridicat ușor de pe pământ,
De atunci mă rotesc în jurul fricii, vinei și rușinii.
Degeaba țip, când nu e nimeni lângă mine.

Mă izbesc de ce aruncă viața înspre mine,
Uneori reușesc să mă feresc,
Dar imediat mă cuprinde oboseala
De a fi mereu în așteptarea următoarei lovituri.

Unii spun că tornada asta îi duce mai aproape de rai,
Dar eu nu văd raiul de tot Praful.
De tot nisipul din canalele lacrimale.
Nici lacrimile nu se lasă să curgă.

Nu știu unde mă duc,
Și unde sunt,
Totul e distrus în jur,
Se schimbă prea repede tot.

Acum visez să cad,
Să mă izbesc de realitate pentru ultima dată,
Să nu mă mai trezesc cu tot felul de speranțe ușoare.