Ariana Cristina Luca participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VII-a, din Cluj-Napoca, România și are 14 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.
În Grădină Sunt Maci
Prima dată când Odette a auzit expresia „Sângele legământului este mai gros decât apa din pântece”1 a fost pe vremea când era copil și participa la terapie mandată de instanță. În timp ce citea, terapeutul îi explica toate răspunsurile ca și cum ar fi fost chiar atât de simple, încercând să îndrepte toate greșelile cu răspunsuri nedorite și să restaureze îndârjirea din ochii inocentei. Atunci și-a dat seama Odette că nu va găsi niciodată pace într-o lume surghiunită la chemerul pragurilor.
I-au spus că frumusețea este o boală. Ritmul acela năștea rebeliune. Culoarea aceea, necontrolată, putea declanșa un război. Așa că au drenat orașele de muzică și au pavat picturi murale în cărbune, au scos plantele din adăpostul lor și proaspete ucise le-au ars în odăi de cenușă. Copiii erau învățați că tăcerea este sfântă, când un compozitor boem se ivea de prin streașini, numai atunci să le pulseze inima și să se ascundă în întuneric. Acești copii aveau ecrane tatuate pe piele, fire pentru vene și sticlă pentru ochi. Se mândresc cu sobrietatea lor – fiind beți doar cu decență, erau deasupra dependenței – o idee ipocrită, un drog în buzunare. Iar eu eram medicamentul care le făcea sufletele să piară. Lumea mi-a etichetat sufletul drept păcat, iar mâinile drept rebel. Pe măsură ce oamenii cedau, eram la marginea revoluției… și totuși, am atins pensula.
Acest instrument făcut din mănunchi de fire, inel de prindere și mâner îmi știe cele mai complexe secrete. Îmi zgârie pânza, ca nu cumva să nu-și lase amprenta, acest martor tăcut al meu, acest prieten. Tic, Tic, Tic, tresare el. Îl scufund în tonuri reci când sângerez, când viața mă seacă de culoare. Am devenit un prizonier vestit. Blocată într-un azil, departe de orașul meu natal. Stând întinsă acolo, în gherlă, mă înnecam în căință – sufletul a început să tânguiască dar m-am prefăcut că nu îl ascult.
Astăzi au fost întemnițați o mulțime de oameni Pictați, deci m-am așezat departe de locul în care stăteau. Pe parchetul laminat am văzut picioare apropiindu-se de mine, și mi-am înălțat capul. „Zi bună și dumitale,” mi-a șoptit Pictatul printre buze, trecându-și o mână absentă peste frunte. „Și ce mai puștoaică,” mi-ar fi spus, dacă părul nu mi s-ar fi lipit de față, poate că numai atunci ar fi văzut dincolo de aparențe. „De ce te-ai așezat așa departe de noi?” a întrebat. „Avem pensule asemenea și am ajuns aici din același motiv.” Iarăși stau să mă gândesc pentru o clipă îndelungată; „Am găsit un loc mai comfortabil.” Nu eram întru totul sigură că mi-a auzit cuvintele, dar nu s-a clătinat – cel puțin, l-am văzut amorțind când a îngenuncheat lângă mine.
Nu-mi pot aminti chipul nici acum, râsul lui lipsit de emoție sau felul în care ar fi pătruns într-o cameră purtând alura unui sfânt coborât de pe icoane, căci să mă ierte, îi priveam picturile cu insolență. Și datorită puținei decențe care mi-a mai rămas, îl ascultam vorbind despre oameni și orașe, singura fereastră ce ne păzea de rațiune. În captivitate rătăceam împreună, în acest azil improvizat pentru Pictați, pentru acei oameni care pătau cu mai mult decât roșu. Și o întrebare nu ne dădea pace, o întrebare de care eu nu mă puteam scăpa. Una care mă făcea să mă zbat în somn, pe acele saltele în care au adormit semenii mei: Oare există totuși un loc unde pictorii pot picta în tihnă? Poate, undeva, la intersecția acelor străzi vechi unde te poți pierde, chiar în timp ce încerci să găsești ieșirea? Am fost surprinsă că toate astea mi-au încăput într-o singură frază, și că nu am erupt cu patos într-o tiradă.
„Sunt sigur că există, un loc dedicat nouă. Undeva departe, prins între democrație și anarhie.” Vocea companionului mergea pe fundal, într-o zi liniștită de mai. L-am privit cu răutate, căci aveam o vagă bănuială că încerca să-mi ridice moralul că să nu cad pradă unei adicții. Dar chiar și așa, eșuasem lamentabil în rolul meu de prieten. Nu-l suportam deloc și căutam un moment potrivit ca să mă descotorosesc de el, dar în temnița noastră, un pătrat cu latura de opt pași imenși pe fiecare parte, nu prea scăpai mișcare din ochi; și nu că domnul și-ar pierde vreodată privirea de uliu.
Am început să pierd noțiunea timpului. Poate că o lună, poate că două or fi trecut… de când am mai părăsit eu incinta, numai portarul cunoștea. În unele zile ni se înmânau bucăți de pânză, pensule și culori, ca nu cumva să înnebunim de dorul lor. Am găsit acest gest ironic un stimulent stupid – și în timp ce Pictații erau monitorizați, cetățenii își pierdeau bucuria. Când guvernul a secat orașul de culoare și s-au asigurat că suntem la locul nostru, în umbră, fără să mai punem culoare în lucrurile dragi nouă, ne-au avertizat cu moartea că evadarea din azil va fi subiectul principal ce va fi abordat la tribunal. Dar dacă sunt urâtă pentru că m-am născut ca pictor, mormântul meu va depune declarație pentru libertate, căci el nu va fi de piatră, ci de pânză, acoperit în pigment și vernis.
Pe la finalul lunii mai, după ce am mai pictat câteva flori ce-mi treceau prin minte (niște halucinații frecvente ale unui artist), am avut acces la un gemuleț montat deasupra patului meu, prin urmare, douăzeci de oameni s-au înghesuit să privească pe rând grădina din spatele acestuia. Și nevoia de a mă ascunde și impulsul de a fugi de ceea ce mă tem rămâne genul de sadism pe care nu mă mai prefac că îl ignor. La asta mă ducea mintea, în timp ce priveam afară. Aș fi lăsat acest cămin în favoarea grădinii, căci Dumnezeule, era catedrală de aur. Sute de flori se înălțau din pământ, albăstrele în mare parte, cu tulpinile încovoiate sub greutatea ploii – având un centru bombat, înconjurat de petale albe, acela trebuia să fie mușețelul – deși nu-l deosebeam de margaretă, îmi doream să-l rup și să-l presez pentru a-l putea picta. Acesta era singurul avantaj care-mi ținea de urât. Priveam cu poftă la peisaj, gata să îmi vâr degetele prin sticlă și să-mi croiesc loc înspre grădină. Grădina, frumoasa grădină, mă aștepta, gata să fie pictată., și eu eram aproape și departe în același timp.
Astea fiind spuse, mi-am pierdut o lună întreagă holbându-mă la grădină. Întocmai așa purcese și domnul cu care vorbeam, care s-a dovedit a fi foarte înțelept. A turuit întruna despre flori, despre plante venite de peste mări și țări. M-a surprins să aflu informații de care credeam că nu voi avea nevoie, și am fost profund interesată de mugurașii și lăstarii lui. Pasiunea sa pentru botanică era inedită, mărturisind că s-a accentuat când obiectele studiului proveneau din trafic ilegal, însă nu l-a împiedicat să le analizeze, pictându-le sau plantându-le pentru a se delecta cu ele. Sărmanul om, nu pot să nu simt milă pentru el. E aruncat în lumina reflectoarelor ca să-și spele păcatele, dar nu vor înțelege, ceilalți, cum îl înțeleg eu.
Tic, Tic, Tic, tresare el, îl privesc zi și noapte, luând-o razna după grădină.
Tum, Tum, Tum, tresare ea, sălbatică și nedorită, inima după grădină.
Am încetat să mai pictez înafara liniilor, transpiram și-mi săreau ochii de la perete la pânză, apoi de la pânză la oameni. Fețele lor sunt atât de moi, atât de sălbatice, atât de neîngrijite. O durere sfâșietoare îmi săgeta corpul – iar companionul meu, îngrijorat pentru sănătatea mea, i-a implorat pe paznici să mă care în grădină. Dar acum, grădina mea frumoasă, neatinsă, era goală, nu mai creștea petală colorată, doar pete roșii. Pete roșii, plesnite de pereți. Ceva îngrozitor s-a întâmplat aici. Iar razele lunii au transformat-o într-o viziune a iadului. „Fată înțeleaptă, fată hămesită, fată singuratică”, pictorii mă insultau. Îmi aduc aminte de prietenul meu, care a murit în această grădină înaintea mea, după ce m-a condamnat la moarte. Nu-i pot înțelege niciodată pe Pictați, mint încontinuu. Dintr-o dată, cei doi paznici mă apucă de brațe.
Cad în genunchi și-mi simt oasele pocnind. Nu am înțeles de ce oamenii își iau zborul de pe pasarelă și de ce își înghit cuvintele când izbucnesc în lacrimi, dar am înțeles de ce își aruncă portretul pictat și mi-am ținut gura închisă mai degrabă decât să lupt. Deși nu mai stau întinsă pe cea mai fină iarbă, acum subjugată, solul îmi sugrumă sufletul, așteptându-mi să-mi piară. Portretele pictate în azil mi-au fost aruncate, și odată cu arderea lor zace și prezența mea subtilă…dar nici măcar straturile de cruzime ale omului nu pot estompa forma inocentă a pictorului și întunericul distorsionat din temniță nu-l putea corupe. Îmi cânt de supărare în ajunul nopții și-n frig, unde ochii mei sunt ai iepurelui pângărit. Am agitat anii sfinți de viață cu artă și cântec și i-am bătut și au încetat să mai lumineze. Dar eu nu intru blând în noaptea aceasta blândă. Lacrimile ar trebui să ardă și să delireze la sfârșitul zilei, să nască rebeliune împotriva stingerii luminii. Deși oamenii înțelepți la sfârșitul lor știu că moartea nu le luminează calea, s-au înfrupat din exotice roade și au furat exotici lujeri, de aceea ei nu merg blând în această noapte blândă. Oamenii hămesiți nu cunosc cum este aceeași foame de care omul privilegiat duce lipsă, dar se prind din instinct de câte-o rază de lună…pictorul bun nu merge blând în această noapte blândă. Și știu că oamenii singuratici văd cu o vedere orbitoare care strălucește precum înaltul meteor, însă sunt respinși din atmosferă și alunecă din mulțime…însă eu, pictorul nebun, arta și-o va susține…de aceea eu nu voi merge blând în această noapte blândă.
Ultimele clipe de viață ale unui pictor sunt destul de triste. Pentru că în această lume, străpunsă de nonculoare, am fost monștrii, pășind în noapte fără blândețe. Am fost răul, dirijând culori interzise prin lege. Și ne-am pierdut scânteia, speranța în noi înșine. Înainte să închid ochii, am privit grădina. Aș mai fi vrut să pictez o floare, dar tot ce vedeam era roșu, roșu, roșu, am crescut bolnavă de această culoare. Roșu, roșu, roșu, asemenea macilor, în grădină erau numai maci.
1 Proverb atribuit unor surse arabe, reinterpretare modernă a expresiei „Sângele apă nu se face”.
